Studiu comparativ privind rolul reprezentantului statului sau al regelui în teritoriu și relația acestuia cu administrația publică locală

I. Considerații introductive

Administrația nu poate fi privită ca o entitate universală și permanentă, marea varietate a efectivelor sale nu poate fi explicată doar prin importanța economică sau demografică a statelor; este necesară luarea în considerare a structurilor, moravurilor, practicilor politice proprii fiecărei națiuni.

Contrar oricărei reguli constituționale care presupune o putere definitivă, administrația constituie o forță printre altele. Această instabilitate în funcție de epocă, cultură, civilizație traduce problemele imediate, neliniștile, aspirațiile colectivităților naționale adesea eterogene .

Organizarea administrației de stat, ca fenomen, a apărut odată cu statul, teoriile științifice despre aceasta conturându-se mult mai târziu, odată cu apariția și dezvoltarea dreptului administrativ și ale științei administrației, deci prin secolul al XIX-lea .

În doctrina administrativă s-a dezvoltat un curent de opinie potrivit căruia evoluția organizării administrației a fost influențată îndeosebi de factorul militar și de factorul geografic, cărora, în timp, li s-au adăugat și alți factori, ca, de exemplu, cei de ordin economic, politic, cultural, religios etc.

Organizarea administrativă constituie o manifestare particulară a specificității și identității unui stat. Ea reprezintă cel mai adesea produsul unei lungi evoluții istorice, marcată de particularitățile naționale, ce pare să fie în consecință, în mod special, predestinată să reziste influențelor europene .

Există țări ale Uniunii Europene în care nu se simt influențe ale dreptului comunitar cât privește organizarea administrativă națională, dar există și state membre, în care adeziunea la Uniunea Europeană a declanșat modificări considerabile în anumite domenii ale organizării administrative, atât sub aspectul adaptării structurilor naționale de decizie și execuție în vederea unei cooperări directe între statul membru și Uniune, cât și sub aspectul creării unor noi instituții administrative, inspirate după modelul european sau preluate din sistemele juridice ale altor state membre .

Problema tradițională pe care o ridică orice organizare administrativă este aceea de a ști dacă sarcinile de îndeplinit vor fi încredințate unei singure administrații de stat sau dacă acestea vor fi distribuite între mai multe organisme, dispunând fiecare de autorități proprii, pentru diferite porțiuni din teritoriu .

În mod obișnuit, în sens organic, identificăm o administrație de stat și o administrație locală.

La nivelul statului distingem:

a) organisme administrative centrale, reprezentate de șeful statului, structuri guvernamentale și structuri ministeriale;

b) organisme administrative specializate;

c) organisme administrative periferice (serviciile exterioare sau deconcentrate).

La nivel local identificăm autorități locale de bază și autorități locale intermediare.

Administrația de stat și administrația locală compun administrația publică, putând fi identificat un sistem al organizării administrației publice, cu precizarea că, inclusiv la nivelul autorităților administrației locale, se exercită unele atribuții de natură statală, sub aspect material, funcțional.

Studiul organizării administrației publice presupune cercetarea ansamblului de organisme care constituie formal acest sistem, raporturile dintre acestea, particularitățile fiecărei componente, precum și principiile aplicabile .

La o analiză mai atentă, constatăm că acestui sistem îi sunt specifice mai degrabă raporturi de colaborare decât raporturi de subordonare, în care se află, spre exemplu, ministerele față de guvern.

Astfel, sub aspect organic, administrația publică contemporană se caracterizează, de regulă, prin lipsa subordonării administrației locale față de administrația centrală, constituțiile și legile stabilind diverse forme de control indirect asupra administrației locale, iar doctrina referindu-se, în mod tradițional, la tutela administrativă.

Sub aspect material însă, actele autorităților administrației locale trebuie să respecte normele conținute în toate actele ce emană de la autoritățile administrației centrale, ca acte cu forță juridică superioară.

Organizarea administrației publice a constituit dintotdeauna obiect de cercetare pentru dreptul administrativ și știința administrației, doctrina occidentală având o poziție diferită în funcție de tradiții, de natura regimului politic, de optica cu privire la raportul dintre dreptul constituțional și dreptul administrativ, pe de-o parte, dintre dreptul administrativ și știința administrației, pe de altă parte .

În doctrina franceză domină teza potrivit căreia autoritățile ce formează puterea executivă sunt studiate la drept constituțional sub aspectul rolului lor politic și la drept administrativ, sub aspectul rolului lor administrativ.

În realitate, o strictă delimitare a laturii politice de latura administrativă a funcției, la nivelul funcțiilor de conducere, al demnităților publice este aproape imposibil de realizat.