Politica Agricolă Comună

1. Introducere

Politica agricolă comună (PAC) reprezintă un set de politici şi regului menite să crească veniturile fermierilor din Uniunea Europeană. Fermierii continuă să părăsească pământul, chiar dacă PAC reprezintă aproape jumătate din bugetul UE.

PAC a apărut în Europa de Vest în anii 1950 unde societăţile şi agricultura au fost afectate de anii de război, iar hrana nu era garantată. La început s-a pus accentul pe încurajarea unei mai bune productivităţi în lanţul alimentar pentru a exista o ofertă stabilă de hrană pe care să ţi-o poată permite oricine, dar ţi pentru asigurarea unui sector agricol viabil pentru UE. La început PAC oferea subvenţii şi preţuri garantate cutivatorilor. Asigurând stimulente necesare pentru a produce. Scopul aceste politici era de a recompensa grupuri restrânse de oameni privilegiaţi doar pentru faptul că locuiesc în mediul rural.

Politica agricolă comună s-a creat în anii '70, în momentul în care Europa era deficitară în majoritatea produselor alimentare. Mecanismele sale s-au modelat pentru a rezolva această situație, funcția sa principală fiind cea de a sprijini prețurile și veniturile interne prin intermediul operațiilor de intervenție ți sistemelor de protecție frontaliere. Această politică a contribuit pozitiv la creșterea economică și a reușit să garanteze aprovizionarea consumatorului european cu o gamă amplă de produse alimentare calitative la prețuri raționale. Până la jumătatea decadei anilor '90, PAC a fost, la mare distanță, politica comunitară cea mai importantă, în special din punctul de vedere al bugetului. Uniunea Europeană s-a convertit în primul importator și al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial.

Cele mai multe ţări tratează agricultura în mod diferit: ţările sărace tind să îşi impoziteze fermierii, în special pe cei care exportă, iar ţările bogate îşi ajută fermierii prin subvenţii şi preţuri ridicate.

Totuși, sistemul, care răspundea cert la o situație de deficit, a manifestat o serie de deficiențe când Comunitatea a început să producă mari excedente la majoritatea produselor sale agricole. Munți de unt, lacuri de lapte și vin care trebuiau să fie distruse pentru a nu întâlni cererea internă sau externă. Au apărut tensiuni în relațiile cu terțe tari, în special SUA, neliniști pentru efectele pe care le aveau exporturile subvenționate ale UE in pretul mondial și în prezența proprie pe piața internațională. Costurile acestei politici au ajuns să fie inacceptabile.

Astfel, la sfârșitul anilor '80 exista deja un acord generalizat din nevoia unei reforme. În iunie 1992 Consiliul de Miniștrii de Agricultură ai Uniunii Europene a adoptat formal reforma PAC, cea mai radicală din istoria sa. Aceasta reformă presupune o profundă reorientare a politicii agricole comunitare:

1. Prețurile culturilor erbacee și a cărnii de vită s-au redus la sfârșitul aproximării lor cu cele ale pieței mondiale.

2. Pentru a evita dispariția agricultorilor, li se acorda, în funcție de activitate plăți compensatorii pentru reducerea prețurilor de sprijin ale UE.

3. În cazul cerealelor și altor culturi erbacee, plata compensațiilor depinde în general de retragerea de pământuri din producție ("prima set-aside"). Acest sistem a demonstrat că este un instrument eficace de control al producției. În sectorul cărnii de vită, în ceea ce o privește, plățile primelor compensatorii sunt subiectul unor limite individuale sau regionale și se determină începând cu o densitate de păstorit maximă pe hectar. În plus, se plătesc prime suplimentare când această densitate este inferioara lui 1,4 unități de vite pe hectar. Acest lucru scoate în evidență puternicul impuls care se dă extensificării metodelor de producție.

4. În sfârșit, o importantă inovație a noii PAC sunt mijloacele însoțitoare, ce includ măsuri agroambientale, forestiere și de pensionare anticipată. Aceste regimuri au deschis noi oportunități agricultorilor, răspunzând în același timp problemelor medioambientale și structurale ale UE.

Reformele radicale au permis UE să răspundă obligațiilor în virtutea acordurilor Rundei Uruguay a GATT. Acordul, cu caracter reciproc, cerea o reducere de 20% (pe termen de 6 ani) din ajutorul intern acordat agriculturii, o reducere de 36% din cheltuielile bugetare destinată subvenției exporturilor și alte diminuări de 21% din volumul exporturilor subvenționate.

Ţelul acestei politici agricole este păstrarea unui sector economic cu un caracter instituţional şi social foarte distinct- eterogen din punct de vedere economic şi social, ,,multifuncţional” şi orientat spre fermele mici, de familie- ceea ce determină interzicerea introducerii principiilor de producţie industrială şi pieţe competitive.

2. Între integrare pozitivă şi negativă

În anii de început ai UE, caracteristicile erau considerate ca pregătind terenul unei integrări europene din ce în ce mai intensificate. Piaţa comună europeană a fost creată pe baza eliminărilor barierelor naţionale, dar, în cazul agriculturii , aceasta necesită coordonarea şi fuziunea celor şase mari sisteme de intervenţie de stat(Pinder 1968). Agenţiile şi organizaţiile supranaţionale au înlocuit majoritatea sistemelor naţionale de sprijin a agriculturii, stabilind legături directe între UE şi fermierii din statele membre ale uniunii.

Există o imagine cum că CAP este, potrivit celor apărute în ,,The Economist”(29 sept 1990) ,,singurul şi cel mai prostesc sistem de management economic pe care ţările bogate din Vest l-au putut inventa “.

Pentru a putea înţelege CAP este nevoie să o înţelegem ca o unitate de sine stătătoare, nu ca o cheie pentru altceva cum ar fi :o teorie generală a comportamentului grupului de interes, a deciziei de grup care produce capcane,teoria integrării, pericolele supranaţionalismului. CAP a rămăs neatinsă de de schimbările survenite din dezbaterile despre o politică lărgită a integrării europene. Tensiunile din cadrul relaţiilor comerciale dintre CE şi SUA cu produse agricole le-au amintit statelor membre despre ataşamentul lor la această politică ,,comună” , care le-a eliberat de sarcina de satisfacere a lobby-urilor fermierilor şi de administrarea relaţiilor comerciale agricole într-un mediu dominat de multilateralism liberal(Vaubel 1994:174).

Pentru a înţelege acest domeniu al politicii este necesară perceperea CAP ca o parte integrantă a sistemului social al statelor din vestul Europei şi a economiei sale deosebite. Politicile agricole implică şi producţia, cu scopurile legate de venituri spre deosebire de alte instituţii ale statului. Dimensiunile economice şi politice sunt internaţionale, nerespectând aplicarea criteriilor normale ale eficienţei economice, ceea ce a fost criticat de economiştii din agricultură încă de la primele politici de preţuri orientate pentru bunăstarea agricolă (Schulty 1943).