Crearea Pieței Unice Europene și Directivele Europene Privind Asigurările Non Viață

Cap 1. Piaţa europeană a asigurărilor

Creşterea şi diversificarea activităţii economice şi, implicit, a schimburilor internaţionale de valori au dus la crearea şi dezvoltarea unor pieţe active şi concurente de asigurări. Asigurările sunt marcate de un grad ridicat de eterogenitate determinat de existenţa unei mari diversităţi de tipuri şi categorii de afaceri. De aceea, nu se poate vorbi de o singură piaţă a asigurărilor, ci de pieţe ale asigurărilor, fiecare dintre ele fiind individualizată prin preponderenţa unor anumite tipuri de tranzacţii, prin existenţa unor anumite societăţi de asigurări, cutume, mod de funcţionare, tranzacţionare, reguli.

La nivel european se poate preciza că lumea asigurărilor a cunoscut o evoluţie de ansamblu, cu anumite caracteristici comune, dar şi cu apreciabile diferenţieri de la o ţară la alta.

Trebuie precizat în primul rând că Europa este locul de apariţie a asigurărilor moderne şi rămâne o piaţă esenţială la nivel mondial, cu o creştere rapidă mai ales în ramurile asigurărilor de viaţă şi de economisire.

Asistăm, în prezent, la un proces de maturizare a pieţei unice europene a asigurărilor, cu realizări, dar şi cu dificultăţile sale, încă nedepăşite.

Dezvoltarea unei pieţe europene unice a asigurărilor a fost un proces gradual ce a durat mai mulţi ani. Directivele Uniunii Europene referitoare la asigurări reprezintă principiile general acceptate la nivelul Comunităţii Europene cu scopul de a uniformiza normele de asigurări şi de a facilita comerţul internaţional. Directivele se referă în primul rând la activitatea de asigurare, dar şi la cea de reasigurare.

În prezent nu există cu adevărat o piaţă paneuropeană omogenă a asigurărilor, deşi Franţa, Germania şi Anglia continuă să deţină acest sector atât din punct de vedere al numărului de companii de asigurare, cât şi al veniturilor obţinute din prime de asigurare. Nu se poate vorbi de o uniformizare a cadrului legislativ la nivelul Uniunii Europene, deoarece ţările membre, cât şi cele care aderă îşi menţin unele legi cu caracter naţional, care depind de cultura şi de pieţele financiare ale ţării respective.

Cu o competiţie exacerbată prin măsurile luate în ultimii ani, provocările pieţei unice sunt considerabile chiar dacă astfel de măsuri nu rezolvă toate problemele. Pentru a preveni aceste tendinţe, societăţile de asigurări au continuat eforturile de a reduce şi raţionaliza costurile. Ele au încercat, în special, să găsească o mai bună sinergie prin fuzionări între societăţi de asigurări sau între asigurători şi bancheri. La toate acestea se adaugă şi multe acorduri din afara Europei care au avut şi continuă să aibă un impact foarte mare asupra evoluţiei şi structurii comerţului cu asigurări.

Asigurările reprezintă un sector cheie al economiei europene, a cărui influenţă se simte atât în protecţia în faţa riscurilor în domeniul economic şi social al ţărilor membre, în rolul de stimulator al ideii de economisire pe termen mediu şi lung, cât şi ca furnizor de fonduri pentru pieţele financiare. În mod similar, asigurările îndeplinesc un rol esenţial pentru dezvoltarea tehnicilor de management al activelor şi de management al riscului.

Sectorul non-viaţă a fost mai puternic marcat de fenomenul achiziţiilor şi al fuzionărilor, determinând o concentrare a pieţei mult mai pregnantă.

Principalii factori care au încurajat realizarea unei pieţe unice europene a asigurărilor sunt:

• Tehnologia;

• Convergenţa şi consolidarea;

• Comportamentul consumatorilor

Există, de asemenea, factori perturbatori în calea realizării unei pieţe unice europene a asigurărilor, cum sunt:

• Costul finanţării într-o monedă străină;

• Lipsa unei licenţe unice pentru brokerii de asigurări şi pentru alţi intermediari;

• Diferenţele în ceea ce priveşte legislaţia şi sistemul de taxare.

Piaţa paneuropeană respectă principiile de bază ale Tratatului de le Roma, şi anume libera circulaţie a oamenilor, bunurilor, a seviciilor şi a capitalului între statele membre.

La intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma - 1 ianuarie 1958- piaţa asigurărilor din fiecare ţară membră a Comunităţii Economice Europene funcţiona în conformitate cu reglementările naţionale juridice şi administrative referitoare la contractul de asigurare. Acestea prezentau disparităţi de la o ţară la alta determinate în mare măsură de concepţiile în materie care prevalau în momentul în care fuseseră adoptate. Astfel, cele din Olanda, Belgia şi Luxembourg datau din secolul al XIX-lea, în timp ce reglementările din Germania, Franţa şi Italia datau din prima jumătate a secolului nostru.

Pentru constituirea unei pieţe unice a asigurărilor, în Uniunea Europeană o serie de directive au fost promulgate în decursul a 35 de ani, cumulând cu introducerea paşaportului unic european în sectorul de asigurări. Aplicarea acestor măsuri s-a extins prin acordul încheiat cu ţările ce formează Zona Economică Europeană, şi asupra Islandei, Liechtenstein-ului şi Norvegiei, deoarece normele stipulate în acord includ toate directivele pe care se bazează piaţa europeană a asigurărilor.