Criza actuală și impactul acesteia asupra cadrului de reglementări și supravegherea bancară la nivelul Uniunii Europene, România și alte țări

1. ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND CRIZELE FINANCIARE INTERNAŢIONALE

1.1 DEFINIREA CONCEPTULUI DE CRIZA

În evoluţia noastră crizele pot fi definite ca fiind situaţii caracterizate de o instabilitate pronunţată, sunt deci însoţite de o volatilitate şi de o incertitudine în creştere. În situaţii de criza (orice formă ar îmbrăca ea) ne aflăm într-o permanentă stare de nelinişte şi de nesiguranţă legată de viitor, teamă sau chiar panică. Instinctul nostru de apărare şi de conservare ne îndeamnă să ne comportăm uneori iraţional şi să accentuăm şi mai mult această volatilitate deoarece fiecare dintre noi, cu capacitatea cognitivă pe care o avem filtrăm informaţia şi înţelegem fenomenul în felul nostru transpunându-l apoi într-un anumit comportament legat de piaţă.

Problema cu definiţia acestor crize constă în a spune cât de mare să fie volatilitatea sau căderea pieţelor pentru a încadra o evoluţie de acest gen în categoria unei crize. Cât de mare să fie inflaţia, şomajul sau scăderea PIB-ului unei ţări pentru a aprecia intrarea ei într-o criză.

Convenţional, s-a stabilit că recesiune este atunci când după două trimestre succesive avem de a face cu scăderea PIB-ului unei ţări sau regiuni.

Naţional Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza ca fiind “o scădere semnificativă a activităţii economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului“.

Există unii specialişti care clasifică aceste crize în crize sociale (inflaţie în creştere, şomaj, sărăcie), în crize financiare(volatilitate accentuată pe pieţele de capital, căderea burselor şi revenirea lor spectaculoasă), crize politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaţionale crize cauzate de dezastre naturale sau crize economice generalizate.

Este dificil să facem aprecieri când o criza financiară devine una economica sau dacă o criza economica generează o criza financiară sau invers. În principiu vorbim întotdeauna de o criza economica generată fie de cauze financiare, politice sau sociale.

Criza financiară este o formă de manifestare a crizei economice şi reflectă o neîncredere în sistemul financiar, o scădere semnificativă a volumului tranzacţiilor la bursă, o dereglare a mecanismelor de piaţă.

Bursa este barometrul economiei şi tranzacţionează afaceri de diferite dimensiuni şi din diferite sectoare. În momentul în care piaţa acestor afaceri (piaţa imobiliară, piaţa petrolului, piaţa muncii) suferă dereglări sau corecţii importante ele se vor reflecta în profitabilitatea afacerilor listate la bursă şi, implicit, în preţul activelor financiare (acţiuni sau obligaţiuni) care depind direct de aşteptările investitorilor.

Panica legată de economie nu face altceva decât să accentueze amplitudinea acestor corecţii şi să inducă noi incertitudini în economie. De aici şi până la reducerea apetitului pentru economisiri şi investiţii şi apoi la creşterea dobânzilor pe piaţă nu este decât un pas.

Din păcate vorbim de o criza doar atunci când efectele acesteia afectează un număr foarte mare de oameni/companii. Crizele pot există însă într-o stare latentă şi să nu fie atât de vizibile, deteriorând încetul cu încetul existenţa noastră.

Nu este prima dată când economia mondială se confruntă cu perioade de

recesiune. Poate este pentru prima dată după foarte mulţi ani (Marea criza interbelică începută în 1929 şi continuată pe mai mulţi ani sau Căderea Sistemului de la Bretton Woods în 1971) când avem de a face cu o criza localizată la nivelul ţărilor dezvoltate (nu doar la nivelul ţărilor în curs de dezvoltare).

1.2 ABORDĂRI ISTORICE ALE CRIZELOR FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Crizele au implicaţii majore în viaţa şi activitatea oamenilor, cu consecinţe şi urmări aproape întotdeauna nedorite. Poate, de aceea, majoritatea domeniilor ştiinţifice şi-au elaborat propria lor concepţie despre crize.

Politologii vizează aspectele negative ale implicării politicului atribuind cauzele crizelor unor fenomene legate de eşecul conducerii politice, de aspectele neguvernabilităţii, de inconsistenţă şi incoerenţa sistemului politic, de inabilitatea partidelor politice de a rezolva conflictele sociale.

Deşi crizele pot fi asociate cu liberalizarea financiară, dovezile empirice sugerează faptul că ele sunt un fenomen complex, şi nu doar o consecinţă a globalizării. Crizele au caracterizat pieţele financiare, atât în perioadele de integrare economica, cât şi în cele de dezintegrare economica.

Există studii conform cărora în ultimii 120 de ani frecvenţa, durata şi bilanţul crizelor nu s-au modificat substanţial. În plus, factorii interni joaca un rol demn de luat în seama. Printre aceştia se numără creşterea înceată sau explozia creditului intern. Deşi atât investitorii naţionali cât şi cei străini pot fi la originea crizelor, nu se poate afirma că investitorii străini constituie principalul grup destabilizator. Anumiţi autori consideră că investitorii naţionali sunt cei care fug primii atunci când apar probleme, ca şi cum ar deţine mai multe informaţii.

Investitorii străini au tendinţa de a-i urma pe cei naţionali. În orice caz crizele financiare sunt foarte costisitoare.

Între 1973 şi 1997, au avut loc 44 de crize în ţările dezvoltate şi 95 pe pieţele emergente, cu pierderi medii în ceea ce priveşte producţia naţională de 6.25% şi respectiv 9.21% din PIB.