Financial Intermediation and Delegated Monitoring

Aceasta lucrare dezvoltă o teorie de intermediere financiară bazată pe minimizarea costurilor de monitorizare a informaţiilor care sunt utile pentru rezolvarea problemelor stimulentelor între creditori şi debitori. Prezintă o caracterizare a costurilor legate de oferirea de stimulente pentru monitorizarea de către un intermediar financiar. Diversificarea printr-un intermediar serveşte la reducerea acestor costuri, chiar şi într-o economie neutra la risc.

Lucrarea prezintă o analiză a efectului diversificarii in rezolvarea problemelor legate de stimulente. În mediul descris in model, contractele de credit cu risc de faliment sunt considerate a fi optime. Analiza are implicaţii pentru structura portofoliului şi structura capitalului intermediarilor.

Introducere

Aceasta lucrare dezvoltă o teorie de intermediere financiară bazata pe costul minim al producţiei de informaţii utile pentru rezolvarea problemelor de stimulare. Un intermediar (cum ar fi o banca) are rolul de a monitoriza costurile contractelor de credit semnate cu firmele care s-au imprumutat. Acesta are un avantaj de cost brut în colectarea informaţiilor, pentru ca alternativa este fie dublarea efortului, dacă fiecare creditor monitorizeaza direct, fie o alta institutie care sa monitorizeze, caz în care nici un împrumutător nu o face. Teoria intermedierii financiare este, în general, bazata pe unele avantaje de cost pentru intermediari. Schumpeter a atribuit rolul monitorizarii băncilor,

... un bancher trebuie să cunoască nu numai ce fel de tranzacţie urmeaza sa finanteze ci si sa cunoasca clintul, afacerea sa şi obiceiurile lui private, şi să obţină, în mod frecvent o imagine clara a situatiei, vorbind cu clientul (Schumpeter (1939), p. 116).

Sarcina strangerii informatiilor este delegata unui intermediar, caz in care da nastere unor probleme de incurajare pt acesta; costurile de strangere a informatiilor vor fi numite costuri de delegare. Aceste costuri nu sunt în general analizate în teoriile de intermediere existente, şi, în unele cazuri, unele firme constată că costurile sunt aşa de mari, încât nu există nici un avantaj net în folosirea unui intermediar. Schumpeter a prezentat un punct de vedere asemanator, cu toate că el nu ia în considerare costurile în mod explicit:

... tradiţiile şi standarde pot fi absente la un astfel de nivel astfel incat oricine poate fi în derivă în afacerile bancare, sa găseasca clienţi, şi sa faca afaceri cu ei conform propriilor idei... Acest lucru în sine...este suficient pentru a transforma istoria evolutiei capitalizarii intr-o istorie a catastrofelor (Schumpeter (1939), p. 116).

Această lucrare analizează cauzele costurilor de delegare şi dezvoltă un model în care un intermediar financiar are un avantaj net in functie de costul împrumuturilor acordate şi împrumuturilor contractate.

Diversificarea printr-un intermediar este cheia catre un posibil avantaj net in procesul intermediere. Aceasta este pentru că există o puternică asemănare între problema rasplatei stimulentului dintre o persoană care se imprumuta şi creditorul sau şi cea dintre un intermediar si depunătorii sai. Posibilitatea diversificării printr-un intermediar pot face problemele platilor suficient de diferite astfel incat devine mai avantajoasa angajarea unui agent (intermediar) pentru monitorizarea unui debitor. Diversificarea se dovedeşte a fi importantă, chiar şi atunci când toată lumea în economie are o pozitie neutra la risc.

Acest model a fost prezentat in doua lucrari. O prima abordare se referă la un singur agent –un singur principal (de exemplu, Harris-Raviv (1979), Holmstrom (1979) şi Shavell (1979)), care dezvoltă condiţiile care apar atunci cand sunt monitorizate informaţii suplimentare despre un agent, care vor ajuta la rezolvarea problemelor ce pot aparea. Analiza din acest caz se extinde catre costurile monitorizarii atunci cand se stabileste principalul, principalii putand fi detinatorii de titluri de propritate sau deponentii printr-un intermediar. Cealalta abordare face referire la intermedierea financiara este bazata pe informatii imperfecte. Mai multe lucrări interesante analizeaza beneficiile brute de delegare a unor sarcini informationale catre un intermediar, fără a prezenta în mod explicit o analiză a costurilor si a fezabilitatii delegarii (de exemplu, Leland-Pyle (1977) şi Chan (1982)). În afară de dezvoltarea unui model global de fezabilitate in care intermedierea financiară este analizata, vom aplica pe scurt, rezultatele noastre pt a determina condiţiile de intermediere, atunci când intermedierea este fezabila in modelul Leland-Pyle.

Modelul de baza este dezvoltat pe baza unei ex-post asimetrii a informatiei intre potentialii creditori si un antreprenor neutru la risc, care are nevoie sa isi creasca capitalul pentru un proiect riscant. In acest mediu, datoria apare ca un contract optim intre creditor si imprumutator. Deorece un antreprenor nu poate avea un rezultat negativ, adica sa plateasca creditorilor mai mult decat are, un contract de credit prin care acesta isi mareste fondurile presupune anumite costuri. Ca o alternativa la aceste costuri, este posibil pentru creditori sa utilizeze resurse pentru a monitoriza date referitoare la antreprenor. In clasa contractelor incheiate direct intre creditor si intreprinzator, este considerat a fi cel optim cel mai putin costisitor dintre aceste 2 alternative. Cu toate acestea, costurile de monitorizare pot fi foarte mari, dacă sunt multi creditori. Daca exista m detinatori de titluri de propritate intr-o firma si costul de monitorizare al unuia este k>0, costul total va fi m*K. Acest lucru implica fie costuri foarte mari de monitorizare, fie monitorizarea se va face printr-un agent, in cast caz nici un detinator de titluri de proprietate nu mai este monitorizat deoarece partea sa de profit este foarte mica. Cel mai evident lucru de facut este ca monitorizarea unor detinatori de titluri de proprietate sa se faca in numele altora, caz in care se vor calcula provizioane pt costurile legate de delegarea monitorizarii.

Există multe metode prin care delegarea monitorizarii ar putea fi pusa în aplicare. Vom presupune că informaţiile monitorizate de către o anumită persoană nu pot fi realizate direct, fără un cost platit de către alţii. Analiza se axează pe un intermediar financiar care strange mai multe fonduri de la creditori (deponenţi), le promite ca va returna fondurile intr-un anumit fel, pentru a le imprumuta antreprenorilor, cheltuieşte resurse de monitorizare şi incheie contracte de imprumut cu antreprenori, care sunt mai puţin costisitoare decât cele fără de monitorizare. Intermediarul financiar monitorizeaza informatiile despre intreprinzatori si primeşte plăţi de la acestia, care nu sunt observate de către depunători.

Un exemplu de informaţii utile dar costisitoare într-un contract de împrumut este un legământ, care este costisitor de monitorizat. Un legământ este o promisiune referitoare la capitalul de lucru al unei firme, care nu va cobori mai jos de un nivel minim, cu excepţia cazului în care "este necesar pentru expansiune de inventar" (Vezi Smith-Warner (1979)). Daca este costisitor de determinat daca un deficit este necesar, si fiecare detinator de obligatiuni trebuie sa suporte acest cost pentru a aplica contractul, un contract care utilizeaza asemenea informatii costisitoare este foarte putin probabil a fi folosit de un nr mare de detinatori de obligatiuni.

Condiţionat de un astfel de aspect, intermediarul monitorizează situaţia şi utilizează informaţiile pentru a re-negocia contractul cu noi rate ale dobânzilor şi contingente promise. Un intermediar financiar trebuie sa aleaga un contract astfel incat sa poata monitoriza informatiile, sa utilizeze aceste informatii in folosul sau si sa faca suficiente plati catre depunatori, pt a-i determina sa faca depozite in continuare. Asigurarea acestor stimulente depunatorilor este costisitoare, insa s-a demonstrat ca diversificarea reduce aceste costuri. Pe masura ce numarul creditelor acordate antreprenorilor, ce sunt rambursate independent unele de altele, creste, s-a aratat ca costurile delegatii se apropie de 0 si pt un nr finit de contracte de credit intermedierea financiara devine viabila, luand in considerare toate costurile.

Intermediarii financiari din lume monitorizeaza o cantitate mare de informatii despre cei cu care au incheiat contracte de credit, insa, de obicei, nu folosesc aceste informatii in scopul auditarii.

Intermediarul considerat in model nu furnizeaza, de asemenea, informatiile, ci doar continua sa faca plati catre depunatori. Rezultatul conform caruia costurile delegarii sunt aproape de 0, presupune ca, asimptotic, nici o alta stuctura de delegare a monitorizarii nu implica costuri mai mici. Daca exista o cerere independenta de monitorizare, din partea antreprenorilor, fara dezvaluirea vre unei parti din informatiile monitorizate, atunci, intermediarii financiari foarte bine diversificati (in comparatie cu serviciul de monitorizare simpla) pot oferi acest serviciu fara a aparea dezavantaje.