Plăți Efectuate prin Intermediul Cardurilor Bancare

Din punct de vedere istoric

Este unanim acceptat că locul de naştere al cardurilor a fost în Statele Unite ale Americii. O primă referire la acest nou instrument de plată a fost facută în lucrarea “Looking Backward” apărută în 1880, a scriitorului american Edward Bellany, care imginase deja că în anul 2000 banii vor fi înlocuiţi cu carduri având o valoare predeterminată, ce ar permite titularilor lor să obţină un credit.

Data de naştere a cardurilor este anul 1914, când compania “General Petroleum of California”, devenită apoi “Mobil Oil”, emite un credit-card pentru angajaţii săi şi pentru câţiva clienţi selecţionaţi cu grijă. Pe cardul emis, ce se prezenta sub forma unei plăcuţe metalice, erau înregistrate informaţii referitoare la fiecare client ce dispunea de o linie de credit. Tot atunci, Western Union a înmanat o astfel de placă metalică clientelei sale cele mai fidele, iar în 1915 Compania Telegrafica emite plăcuţe destinate să-i identifice pe principalii săi clienţi şi să autentifice telegramele lor. În anii care au urmat alte magazine şi companii aeriene şi-au lansat propriile lor credit-carduri.

Din punct de vedere al serviciilor oferite

Din perspectiva serviciilor oferite, cardurile au cunoscut mai multe etape de dezvoltare:

a) În prima etapa cardul era folosit doar pentru retragerea de numerar din conturile bancare. Datele de pe card erau transmise telefonic, acceptarea se făcea după un anumit interval de timp în care se verificau la bancă datele comunicate şi dacă nu era vorba despre un card fals, furat sau expirat.

b) A doua etapă este legată de apariţia pistei magnetice, eliminându-se astfel etapa de citire şi transmitere telefonică a datelor şi receptarea telefonică a acceptării. Pe banda magnetică se pot include aproximativ 200 de caractere ce pot fi citite doar de echipamente specializate (ATM – uri, POS – uri).

c) A urmat etapa cardurilor duale care foloseau atât pista magnetică cât şi un microprocesor (cip) ceea ce a presupus adaptarea terminalelor electronice pentru a putea “citi” atât informaţiile înscrise pe banda magnetică cât şi informaţiile înmagazinate în cip.

d) A patra etapă o reprezintă cardurile care prezintă numai microprocesorul.

Cardul este un instrument de plată electronică, respectiv un suport de informaţie standardizat, securizat şi individualizat, care permite deţinătorului său să utilizeze o linie de credit, în limita unui plafon stabilit în prealabil, deschisă de emitent în favoarea deţinătorului cardului, în vederea efectuării, cumulativ sau nu, a următoarelor operaţiuni:

a) retragerea de numerar de la terminale precum distribuitoarele de numerar şi ATM-uri, de la sediul emitentului sau de la sediul unei instituţii obligată prin contract să acepte instrumentul de plată;

b) efectuarea unor plăţi pentru bunuri sau servicii achiziţionate de la comercianţii acceptanţi prin intermediul imprinterelor, terminalelor POS sau prin alte medii electronice;

c) transferurile de fonduri între conturi, altele decât cele ordonate şi executate de instituţiile financiare, efectuate prin intermediul cardurilor.

Principiul de bază care guvernează circulaţia şi utilizarea acestui instrument de plată este acela conform căruia cardul este proprietatea băncii iar deţinătorul de card are numai dreptul de utilizare. Banca poate retrage dreptul de utilizare a cardului în cazul în care deţinătorul încalcă condiţiile contractuale.

Cu ajutorul cardului, deţinătorul poate depune sau retrage numerar din contul său, atât la ghişeele bancare cât şi prin intermediul automatelor bancare de eliberat numerar (ATM – uri).

Cardul, ca atare, nu este purtător de valoare în afara valorii intrinsece a plasticului. Cardul este o cheie de acces la un cont într-o bancă iar utilizarea fondurilor din acel cont se face în baza regulilor stabilite de bancă. Solicitantul, prin semnarea formularului tip cerere de emitere de card atestă că a luat la cunoştinţă aceste reguli şi că se obligă sa le respecte.

Din punct de vedere material, cardul este o cartelă de plastic cu elemente de identificare foarte bine determinate, respectând standarde internaţionale la care orice instituţie emitentă trebuie să se alinieze. Ca elemente de identificare, cardurile prezintă:

- pe faţă: numele şi logo-ul băncii sau a instituţiei emitente (opţional), numărul cardului structurat pe grupe de câte patru cifre, numele deţinătorului, data expirării cardului, elemente de identificare şi securitate a mărcii (holograma şi sigla).

- pe verso prezintă banda magnetica ce conţine, sub formă codificată, elementele necesare care să permită accesul la cont al utilizatorului şi panelul de semnătură.