Sistemul bancar în Franța

I. SISTEMUL BANCAR FRANCEZ

1. ISTORIC

Franţa este o țară latină, adică a dreptului scris, de aceea evoluţia sistemului bancar este determinată, mai ales, de legile care guvernează tutela băncilor, adică raporturile bănci-stat. Această caracteristică induce la rândul ei, schimbări frecvente între conducătorii băncilor și cei ai statului. O altă caracteristică este aceea că raporturile dintre bănci și economie se realizează în principal, pe bazele dreptului comercial scris, ceea ce determină, din partea băncilor o atitudine și o funcționare cu caracter mai mult juridic și administrativ, decât economic și financiar.

Odată cu dezvoltarea economiei, puterile publice și-au propus o concurență mai puternică între diversele rețele de distribuție a credidtului precum și un control mai strict al instituțiilor de credit: în acest scop a fost votată legea din 24 ianuarie 1984 cu privire la activitatea și controlul instituțiilor de credit și legea din 2 iulie 1996 de modernizare a activităților financiare, care a modificat legea bancară din 24 ianuarie 1984, întinzându-se și asupra tuturor prestatorilor de servicii de investiții, adică instituțiile de credit și firmele de investiții, competența Comitetului de reglementare bancară și financiară, Comitetul de instituții de credit și firme de investiții, Comisia bancară și Consiliul Național de credit și titluri. Reglementat puțin câte puțin, sistemul bancar cuprinde instituții de credit, organe reprezentative și autorități tutelare. Această organizare a permis evoluția activității instituțiilor de credit.

Principalele etape:

1941 Reglementarea profesiunilor

1945 Naționalizarea Băncii Franței și a altor mari bănci

1984 Legea privind activitatea și controlul instituțiilor de credit antrenând o refacere completă a organizării și a reglementării organismelor de credit

1986 Denaționalizarea parțială

1993 Privatizări parțiale

1996 Legea modernizării activităților financiare

1999 Legea refacerii statutului Caselor de Economii

2001 Legea “Murcef” privind măsurile urgente ale reformelor cu caracter economic și financiar.

Sub forma sa modernă, banca franceză își începe existența odată cu monarhia din iulie, deci din anul 1830. La momentul respectiv era vorba de o aşa zisă activitate bancară sus-pusă. Băncile pariziene, deţinute de personalităţi ca Jacques Laffitte, Casimir Perier, prezintă următoarele caracteristici esenţiale:

- nu colectează economiile populare, ci se erijează în gestionari ai averilor mari;

- utilizează aceste fonduri, fie acordând credite statului sau întreprinderilor ce ţin de acesta (căile ferate), fie finanţând operaţiuni internaţionale;

- sunt atât de apropiate de stat încât se pune întrebarea cine deţine rolul dominant, băncile sau statul.

Avântul industrial din perioada celui de-al doilea Imperiu favorizează crearea băncilor cu reţea de colectare mai largă. Creditul mobiliar al fraţilor Pereire în 1852 reprezintă o inovaţie; este urmat rapid de Société générale de credit industriel et commercial (Societatea generală a creditului industrial şi commercial) în 1859, Crédit lyonnais în 1863 şi Société générale în 1864.

Dar la acea vreme încă nu exista o diviziune funcţională a muncii; fiecare bancă este o “bancă universală”, ale cărei caracteristici sunt date de tipul de clientelă (averile mari pentru banca sus-pusă, comerţul şi mica industrie pentru instituţiile nou create).

Legile din iunie 1941 şi decembrie 1945 care, instituind tutela statului, definesc şi reglementează diviziunea muncii bancare, nu fac decât să confirme o stare de fapt. Există, pe de o parte, băncile de afaceri, neautorizate să colecteze depuneri la vedere, dar care pot dispune de participări industriale, iar, pe de altă parte, băncile de depuneri, care nu pot să deţină participări industriale