Strategii de Politică Monetară

Introducere

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acţiuni prin care autorităţile monetare (banca centrală, trezoreria etc.) influenţează asupra cantităţii de monedă în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar şi alţi indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activităţii economice, ocupare a forţei de muncă, stabilitate a preţurilor etc.).

Conceptul de politică monetară este relativ nou, începând să se contureze odată cu abandonarea mecanismelor de autoreglare a masei monetare, care au funcţionat în condiţiile în care moneda avea acoperire în metale preţioase.

Primul caz de manifestare a politicii monetare este atribuit Sistemului Federal de Rezerve, care în 1929 a utilizat acest instrument de politică economică cu scopul de a atenua efectele crizei şi de a ajuta economia pentru a ieşi din recesiune.

Teoria politicii monetare, precum şi practica internaţională, cunoaşte următoarele tipuri de obiective finale, pe care însă banca centrală nu poate să le urmărească concomitent:

creşterea economică durabilă

ocuparea deplină a forţei de muncă

stabilitatea preţurilor

stabilitatea ratelor dobânzii

stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar şi sustenabilitatea balanţei de plăţi)

stabilitatea sistemului financiar şi alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare.

Evoluţiile inflaţioniste din ultimii ani au condus la acordarea unei importanţe deosebite asigurării stabilităţii monetare interne, altfel spus, a stabilităţii preţurilor, acesta devenind obiectivul final al politicii monetare adoptate de Băncile Centrale.

Conform Glosarului de termeni al Băncii Naţionale a României, prin strategie de politică monetară se înţelege un ansamblu de criterii şi proceduri care stau la baza adoptării, implementării şi comunicării deciziilor autorităţii monetare în vederea atingerii obiectivului fundamental al politicii monetare .

Realizarea acestui obiectiv depinde, în final, de regimurile individuale de politică monetară adoptate de fiecare Bancă Centrală, care să conducă la realizarea lui. Diferenţierile apar în ceea ce priveşte modalitatea de intervenţie:

direct, prin adoptarea unei ţinte inflaţioniste;

indirect, prin stabilirea unor obiective intermediare, de cele mai multe ori reprezentate de cursul valutar, oferta de monedă din economie sau o altă ancoră nominală considerată implicită.

Figura Nr.1. Strategii de politică monetară

Ca urmare, în plan teoretic, s-au conturat patru regimuri de politică monetară: regimul bazat pe cursul valutar; regimul bazat pe controlul nivelului de creştere a ofertei de monedă; regimul bazat pe o ancoră nominală implicită; regimul bazat pe ţintirea directă a inflaţiei (cel mai recent mecanism de realizare a politicii monetare) .

Un astfel de regim implică aplicarea unei politici monetare a cărei realizare depinde de stabilirea, în funcţie de conjunctură, a obiectivului intermediar sub forma unei ancore nominale care nu este precizată în mod expres. „O precondiţie pentru funcţionarea cu succes a acestui regim este credibilitatea înaltă a Băncii Centrale, credibilitate bazată pe manifestarea de lungă durată a stabilităţii monetare şi a preţurilor în ţara analizată”.

Modificarea ţintei intermediare este posibilă în condiţiile în care Banca Centrală şi-a atins obiectivele de politică monetară, fiind nevoită în aceste condiţii să-şi redirecţioneze atenţia spre alte probleme monetare.

Potrivit practicii economice s-au conturat următoarele strategii indirecte de politică monetară:

1.1 ţintirea cursului de schimb (exchange rate targeting);

1.2 ţintirea agregatelor monetare (money targeting);

1.3 ancora nominală implicită