Analiza Industriei Mobilei în România

Introducere

Lucrarea de faţă îşi propune realizarea unei analize a industriei mobilei din România folosind modelul celor cinci forţe elaborat de Michael Porter. Astfel, vom putea evidenţia principalii producători/comercianţi de mobilă, intensitatea concurenţei, existenţa sau lipsa unor bariere de intrarea/ieşire de pe piaţă şi vom putea formula concluzii asupra atractivităţii acestei pieţe.

Motivul alegerii pieţei mobilei se datorează în mare parte dezvoltării pieţei imobiliare. Construcţia de noi locuinţe, în special de mari dimensiuni, a contribuit la relansare pieţei pieselor de mobilier.

Lucrarea este structurată în două părţi. Prima parte este dedicată prezentării modelului celor cinci forţe şi a analizei maturităţii unui sector, în timp ce în partea a doua cele două metode de analiză sunt aplicate pe exemplul concret al industriei mobilei din România.

1.1 Cele cinci forţe care acţionează pe o piaţă

Datorită faptului că nici o ramură a economiei nu seamană cu alta, a apărut necesitatea elaborării unei metode de analiză care să poată fi aplicată oricărei ramure economice. O astfel de metodă este cea elaborată de către Michael Porter în 1979 şi anume – “cele cinci forţe”.

Cele cinci forţe sunt:

a) competiţia dintre firmele existente

b) puterea de negociere a furnizorilor

c) puterea de negociere a clienţilor

d) ameninţarea din partea noilor intraţi pe piaţă

e) riscul produselor de substituţie

Competiţia dintre companiile existente pe piaţă

Rivalitatea dintre firmele existente într-un anumit sector este accentuată cu cât piaţa înregistrează o creştere mai lentă şi astfel, întreprinderile trebuie să lupte pentru o poziţie cât mai bună pe piaţă. Pentru a-şi mări cota de piaţă o întreprindere trebuie să urmărească obţinerea unui avantaj concurenţial

Pentru obţinerea avantajului concurenţial sunt posibile două modalitaţii de acţiune şi anume: strategia de dominarea prin costuri şi strategia de diferenţiere.

Strategia de dominare prin costuri poate fi aplicată în condiţiile în care cheltuielile fixe sunt relativ mari, astfel decizia de a produce mai mult este motivată de dorinţa de scădere a costului total mediu – scăderea costurilor trebuie să se realizeze fără alterarea calităţii produselor oferite. “Succesul unei strategii de dominare prin costuri este dependent de măsura în care întreprinderea poate realiza şi menţine poziţia sa de lider în privinţa costurilor, ceea ce îi permite practicarea unor preţuri la nivelul preţului mediu al pieţei sau apropiate de acesta” (Bălan, 2003).

De asemenea, această strategie poate fi folosită în condiţiile în care pe o piaţă produsele firmelor concurente sunt similare iar natura produselor nu permite o diferenţiere semnificativă.

În cazul în care nu poate scădea costurile, o întreprindere poate alege să-şi diferenţieze oferta – se conferă produselor noi caracteristici, deosebite. Înainte de a adopta această strategie, firma trebuie să se asigure că publicul ţintă este dispus să plătească această valoare adăugată care generează o creştere a costurilor şi, implicit, o creştere a preţului de vânzare. Pentru ca această strategie să fie o reuşită este necesar ca organizaţia să ia în considerare acele caracteristici ale ofertei care nu se găsesc la concurenţi.