Regionalizarea comerțului internațional

I. Procesul de regionalizare. Evoluţii ale comerţului internaţional.

Procesul de regionalizare presupune ca, tot mai mult, statele naţionale să îşi bazeze relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraţioniste, pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state.

Intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă, luând în considerare următoarele elemente definitorii:

potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul naţional, regional şi mondial de valori;

proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice, politico- diplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile spirituale;

grupările regionale cresc acumularea de avuţie naţională şi regională, având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor, precum şi asupra locului ţărilor membre în comerţul internaţional.

Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori, atât de natură endogenă, cât şi exogenă .

Factorii endogeni - sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite, care se află în /sau îşi intensifică procesul de integrare. Printre aceştia amintim:

- dificultăţile economice cu care s-au confruntat diversele economii în deceniile trecute ca urmare a crizei energetice şi care au avut ca rezultat conştientizarea faptului că există un potenţial de creştere economică insuficient valorificat şi anume, accesul neîngrădit la pieţe mai largi decât cele interne – delimitate de frontiere;

- opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre dezvoltare, ca urmare a depăşirii barierelor ideologice în relaţiile nord-sud şi, de asemenea, est-vest;

- politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare – mai ales dintre acelea cu potenţial economic, proces care va face mai uşoară o liberalizare accentuată pentru o viitoare integrare cu statele care aparţin grupului statelor dezvoltate-industrializate.

- anumite aspecte de ordin politic, care au determinat constituirea a trei blocuri comerciale distincte în jurul Statelor Unite ale Americii, Uniunii Europene şi Japoniei, cu rolul de a accelera, în zonele respective, procese de integrare regională.

Dintre factorii exogeni care acţionează şi determină constituirea blocurilor comerciale regionale, şi sunt în afara posibilităţilor de control al ţărilor sau grupurilor de ţări, evidenţiem:

- încercări în scopul de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup a eventualelor pierderi ce pot proveni din îngustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraţioniste (ex : o ţară cum este Canada sau grupul de ţări AELS, reticente faţă de o integrare mai avansată, au fost nevoite să-şi revizuiască poziţiile ca urmare a temerilor că intensificarea tendinţelor protecţioniste în SUA şi CEE ar putea afecta şi interesele comerciale ale partenerilor “neutri”; pentru ţările în dezvoltare, apropierea de blocurile integraţioniste este determinată în mare măsură de teama de a nu rămâne izolate.);

- ca modalitate de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de diferite evenimente, anumite evoluţii – care se petrec fie în zonă, fie în alte zone (ex. fenomenul “deturnare de comerţ” – ca efect al integrării sau al altor politici conştiente promovate de unele economii dezvoltate);

- consideraţii de ordin politic care, de asemenea, se pot constitui determinanţi exogeni ai formării de blocuri regionale şi anume dorinţa pentru stabilitate politică şi pentru întărirea sistemelor democratice (ex. progresele realizate de Grecia, Spania, Portugalia prin integrarea în CEE, de Mexic prin intrarea în NAFTA şi întărirea relaţiilor cu SUA).

Procesul de regionalizare, de extindere a numărului şi ariei grupărilor de integrare economică regională, cunoaşte un avânt deosebit după cel de-al doilea război mondial din varii motive. Prin constituirea acestora, ţările lumii şi, în special, ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute, să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea. El a evoluat pe parcursul mai multor etape .

Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunităţii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America Centrala şi de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate.

Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. În aceasta perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. În acelaşi timp, după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată în crearea NAFTA, în 1994. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia si America Latina au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piaţa Comună a Americii Centrale şi în ASEAN . În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR), într-o regiune în care existau şi alte grupări integraţioniste regionale. Experienţa anilor 1980 evidenţiază cu pregnanţă faptul că “regionalizarea schimbului şi fragmentarea lor prin întelegeri sectoriale şi pe mărfuri, şi nicidecum liberalizarea lor multilaterală au devenit caracteristica dominantă a comerţului mondial” .