Contabilitatea și Fiscalitaea Stocurilor

1. NOŢIUNI GENERALE

Ce sunt stocurile?

Stocurile sunt reprezentate de bunurile existente în patrimoniu sau în curs de producţie şi destinate pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii, inclusiv materiile prime, materialele şi alte consumabile care urmează să fie folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii. Întrucât în mod normal ele vor fi transformate în mijloace băneşti în decurs de un an, se consideră că stocurile se încadrează în categoria activelor circulante.

Dispoziţiile legale referitoare la contabilitatea stocurilor sunt similare cu prevederile IAS 2 “Stocuri”.

Aria de cuprindere

Potrivit dispoziţiilor O.M.F.P. 1.752/2005, paragraful 7.3.2, în cadrul stocurilor se cuprind:

] a) mărfurile, adică bunurile pe care entitatea le cumpără în vederea revânzării sau produsele predate spre vânzare magazinelor proprii;

b) materiile prime, care participă direct la fabricarea produselor şi se regăsesc în produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială, fie transformată;

c) materialele consumabile (materiale auxiliare, combustibili, materiale pentru ambalat, piese de schimb, seminţe şi materiale de plantat, furaje şi alte materiale consumabile), care participă sau ajută la procesul de fabricaţie sau de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul finit;

d) materialele de natura obiectelor de inventar;

e) produsele, care includ: • semifabricatele, prin care se înţelege produsele al căror proces tehnologic a fost terminat într-o secţie (fază de fabricaţie) şi care trec în continuare în procesul tehnologic al altei secţii (faze de fabricaţie) sau se livrează terţilor; • produsele finite, adică produsele care au parcurs în întregime fazele procesului de fabricaţie şi nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul entităţii, putând fi depozitate în vederea livrării sau expediate direct clienţilor; • rebuturile, materialele recuperabile şi deşeurile;

f) animalele şi păsările, şi anume animalele născute şi cele tinere de orice fel (viţei, miei, purcei, mânji şi altele) crescute şi folosite pentru reproducţie, animalele şi păsările la îngrăşat pentru a fi valorificate, coloniile de albine, precum şi animalele pentru producţia de lână, lapte şi blană;

g) ambalajele, care includ ambalajele refolosibile, achiziţionate sau fabricate, destinate produselor vândute şi care în mod temporar pot fi păstrate de terţi, cu obligaţia restituirii în condiţiile prevăzute în contracte;

h) producţia în curs de execuţie (producţia neterminată).

În cadrul stocurilor se includ şi bunurile aflate în custodie, pentru prelucrare sau în consignaţie la terţi, care se înregistrează distinct în contabilitate pe categorii de stocuri.

Din clasificarea prezentată anterior rezultă că stocurile pot fi cumpărate sau pot fi fabricate de întreprindere. De asemenea, se subliniază că stocurile sunt deţinute în spaţiile de depozitare ale proprietarului sau pot exista în custodie la terţi.

Deoarece stocurile sunt active este necesar să fie recunoscute numai atunci când este posibil ca ele să aducă întreprinderii beneficii economice viitoare şi costul lor să poată fi evaluat în mod credibil.

2. METODELE DE ORGANIZARE A CONTABILITĂŢII ANALITICE

-Extras-

Contabilitatea analitică are rolul de a asigura urmărirea situaţiei gestionare a stocurilor, cu condiţia aplicării metodei inventarului permanent. Normele contabile în vigoare autorizează următoarele metode de organizare a contabilităţii analitice a stocurilor:

• metoda cantitativ – valorică;

• metoda operativ – contabilă/pe solduri;

• metoda global valorică.

3. METODELE DE CONTABILIZARE A STOCURILOR

Stocul de materiale este un factor important în stabilirea costului bunurilor vândute. Întrucât stocurile includ valorile materiale achiziţionate sau fabricate de întreprindere şi încă nevalorificate, trebuie să existe o metodă pentru determinarea cantităţii şi costului bunurilor existente în patrimoniu. În acest scop, normele contabile au autorizat două metode:

• metoda inventarului permanent

• metoda inventarului intermitent.

Metoda inventarului permanent constă în înregistrarea tuturor operaţiunilor de intrare şi ieşire, ceea ce permite stabilirea şi cunoaşterea în orice moment a stocurilor, atât cantitativ cât şi valoric.

Metoda inventarului intermitent constă în stabilirea stocurilor la sfârşit de lună, prin inventariere. În acest caz listele de inventariere atestă componenţa cantitativă şi valorică a stocurilor existente la finele perioadei. Pentru a se ajunge la stocul determinat prin inventariere, se contabilizează ieşirile de stocuri calculate după următoarea formulă:

Unde: E - valoarea ieşirilor; Si – sold iniţial; I - valoarea intrărilor; Sf. - sold final

Observaţii

Normele contabile din România prevăd că „Registrul-jurnal este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează, în mod cronologic, toate operaţiunile economico-financiare. Operaţiunile de aceeaşi natură, realizate în acelaşi loc de activitate (atelier, secţie etc.), pot fi recapitulate într-un document centralizator, denumit jurnal auxiliar, care stă la baza înregistrării în Registrul-jurnal” .

În spiritul reglementărilor legale în vigoare „Orice operaţie economico-financiară se consemnează în momentul efectuării ei într-un document… ”.

Remarcăm existenţa a două obligaţii: întocmirea documentelor justificative şi înregistrarea lor în ordine cronologică.

Considerăm că numai în condiţiile aplicării metodei inventarului permanent aceste dispoziţii pot fi operaţionale.

Metoda inventarului intermitent, presupune efectuarea următoarelor trei categorii de înregistrări: ■ înscrierea în conturile de cheltuieli a valorilor stocabile aflate în gestiune la începutul lunii; ■ înscrierea în conturile de cheltuieli a valorilor stocabile aprovizionate în cursul lunii; ■ stornarea din cheltuieli a valorilor materiale rămase în gestiune la sfârşitul lunii, determinate pe baza listelor de inventar.