Noțiunea și condițiile de aplicare a insolvenței

1. INTRODUCERE

Conceptul de insolvență este cunoscut încă din antichitate și reprezintă imposibilitatea debitorului comerciant de a face față obligațiilor sale de plată, imposibilitate pusă pe seama insuficienței fondurilor bănești.

Debitorul falit era în trecut considerat vinovat pentru eșecul în afaceri, el fiind chiar decăzut din anumite drepturi comerciale și civile. De-abia în perioada contemporană începe să fie luată în considerare ideea că nu este neapărat vina debitorului pentru circumstanțele nefavorabile în care se află, ci mai degrabă a contextului economic. Astfel a fost concepută o nouă procedură care vine în ajutorul debitorului, și anume procedura de redresare judiciară. În cazul în care nici această redresare nu dă roade intervine ultima etapă, falimentul.

Noul concept a fost configurat pentru prima oară prin Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, mai apoi prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, iar în prezent este reglementat prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Capitolele care vor fi abordate își propun să dezvăluie straturile noțiunii de insolvență, începând cu definirea conceptului în detaliu. De la acest punct, analiza se va extinde către procedurile de insolvență, desfășurate conform legilor și reglementărilor specifice. Aceste proceduri reprezintă coloana vertebrală a gestionării și rezolvării stărilor financiare critice.

Legislația și cadrul reglementar nu sunt doar aspecte teoretice, ci construcții solide care guvernează aplicarea corectă a insolvenței. Astfel, ele vor fi exploreze în detaliu, atât din perspectiva legii generale a insolvenței, cât și din cea a prevederilor specifice care influențează modul în care se desfășoară procesele.

Un alt punct crucial va fi adus în lumină prin analiza condițiilor de aplicare a insolvenței. Aceste condiții sunt punctele de referință esențiale în declanșarea procedurilor specifice, care sunt abordate și ele în cadrul acestui proiect.

Prin explorarea acestor capitole, proiectul își propune să ofere o perspectivă cuprinzătoare asupra noțiunii de insolvență, evidențiind nu doar aspectele teoretice, ci și impactul și aplicabilitatea practică a acestui domeniu vital în cadrul mediului economic și juridic contemporan.

2. CONCEPTUL DE INSOLVENȚĂ

2.1. Noțiunea de insolvență

Conform articolului 5 din Legea nr. 85/2014: „Insolvența debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor; prezumția este relativă” și „insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței”.

Așadar, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile. Definitorie pentru starea de insolvență este deci lipsa lichidităților cu care debitorul să poată plăti datoriile ajunse la scadență. Această stare nu înseamnă că în patrimoniul societății nu se află active sau bunuri ce pot fi valorificate pentru stingerea datoriei.

Starea de insolvență nu trebuie confundată nici cu starea de faliment. Procedura falimentului este procedura de insolvență care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului urmată de radierea acestuia din Registrul Comerțului.

Un debitor ajuns în stare de insolvență are posibilitatea, dacă întrunește anumite condiții expres prevăzute de lege, să intre într-o fază de reorganizare a activității, pe baza unui plan aprobat de creditori și confirmat de judecătorul sindic. Dacă activitatea astfel reorganizată este profitabilă și permite plata tuturor creanțelor, conform termenelor și condițiilor stabilite în plan, atunci debitoarea iese din starea de insolvență, își menține personalitatea juridică, urmând să își continue activitatea în mod independent. Dacă planul de reorganizare nu este respectat, atunci debitoarea intră în faliment, urmând ca activitatea sa să fie supusă controlului lichidatorului judiciar, care va proceda la valorificarea bunurilor din patrimonial debitoarei în vederea plății creanțelor datorate.

2.2. Cadru legal

În prezent, cadrul legal național este reprezentat de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență denumită generic Codul Insolvenței. Insolvența persoanelor fizice este reglementată de Legea nr.151/2015 intrată în vigoare de la 01.01.2018. În raporturile cu statele membre ale Uniunii Europene este aplicabil Regulamentul european al insolvenței nr. 848/2015 (varianta reformată a Regulamentului 7 nr.1346/2000), prin care se determină în principal aspecte de drept internațional privat, cum ar fi: competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea deciziilor date într-un alt stat membru.