Extras din proiect
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
IMPORTANŢA CALITĂŢII APEI POTABILE ÎN CONCEPTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
I.1.POLITICA DE DEZVOLTARE DURABILĂ ÎN UE ŞI ÎN ROMÂNIA
Se porneşte de la constatarea că, la sfârşitul primului deceniu al secolului XXI, după o tranziţie prelungită şi traumatizantă la democraţia pluralistă şi economia de piaţă, România mai are de recuperat decalaje considerabile faţă de celelalte state membre ale Uniunii Europene, simultan cu însuşirea şi transpunerea în practică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în contextul globalizării.
România are încă o economie bazată pe consumul intensiv de resurse, o societate şi o administraţie aflate încă în căutarea unei viziuni unitare şi un capital natural afectat de riscul unor deteriorări ce pot deveni ireversibile.
Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor şi politicilor publice ale României ca stat membru al UE.
Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile.
Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al ţărilor membre ale UE din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.
Prin prisma indicatorului sintetic prin care se măsoară procesul de convergenţă reală, respectiv produsul intern brut pe locuitor (PIB/loc), la puterea de cumpărare standard (PCS), aplicarea Strategiei creează condiţiile ca PIB/loc exprimat în PCS să depăşească, în anul 2013, jumătate din media UE din acel moment, să se apropie de 80% din media UE în anul 2020 şi să fie uşor superior nivelului mediu european în anul 2030.
Corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiţionale, în profil inter-sectorial şi regional, cu potenţialul şi capacitatea de susţinere a capitalului natural;
Modernizarea accelerată a sistemelor de educaţie şi formare profesională şi de sănătate publică, ţinând seama de evoluţiile demografice nefavorabile şi de impactul acestora asupra pieţei muncii;
Folosirea celor mai bune tehnologii disponibile, din punct de vedere economic şi ecologic, în deciziile investiţionale din fonduri publice pe plan naţional, regional şi local şi stimularea unor asemenea decizii din partea capitalului privat; introducerea fermă a criteriilor de eco-eficienţă în toate activităţile de producţie sau servicii;
Anticiparea efectelor schimbărilor climatice şi elaborarea atât a unor soluţii de adaptare pe termen lung, cât şi a unor planuri de măsuri de contingenţă inter-sectoriale, cuprinzând portofolii de soluţii alternative pentru situaţii de criză generate de fenomene naturale sau antropice;
Asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale României în privinţa dezvoltării producţiei agricole, inclusiv a produselor organice; corelarea măsurilor de creştere cantitativă şi calitativă a producţiei agricole în vederea asigurării hranei pentru oameni şi animale cu cerinţele de majorare a producţiei de biocombustibili, fără a face rabat de la exigenţele privind menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, biodiversităţii şi protejării mediului;
Necesitatea identificării unor surse suplimentare de finanţare, în condiţii de sustenabilitate, pentru realizarea unor proiecte şi programe de anvergură, în special în domeniile infrastructurii, energiei, protecţiei mediului, siguranţei alimentare, educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale;
Protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural naţional; racordarea la normele şi standardele europene privind calitatea vieţii să fie însoţită de revitalizarea, în modernitate, a unor moduri de vieţuire tradiţionale, în special în zonele montane şi cele umede.
În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi sociale ale statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecinţele activităţii umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creşterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evoluţia a cinci parametri (creşterea populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării, producţia de alimente şi tendinţele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susţinut pe termen lung.
Problematica raporturilor dintre om şi mediul natural a intrat în preocupările comunităţii internaţionale începând cu prima Conferinţă a ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972) şi s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G. H. Bruntdland şi intitulat Viitorul nostru comun a oferit prima definiţie acceptată a dezvoltării durabile ca fiind „o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi”.
De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU şi adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000) şi la Conferinţa Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002). S-au conturat, astfel, programe concrete de acţiune la nivel global şi local (Agenda 21 Locală) conform dictonului „să gândim global şi să acţionăm local”.
Au fost adoptate o seamă de convenţii internaţionale care stabilesc obligaţii precise din partea statelor şi termene stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi zonelor umede, limitarea folosirii anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea mediului şi altele, care conturează un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în practică a preceptelor dezvoltării durabile.
Se recunoaşte, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune şi deşertificare, poluarea solului, apei şi aerului, reducerea suprafeţei sistemelor forestiere tropicale şi a zonelor umede, dispariţia sau periclitarea existenţei unui număr mare de specii de plante şi animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice şi calităţii vieţii oamenilor în zone vaste ale planetei.
Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizaţia umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie şi energie din cadrul acesteia, de stabilitatea şi capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României, urmăresc restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional, pe termen lung, între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural în forme înţelese şi acceptate de societate.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională a devenirii naţionale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenţa factorilor economici, sociali şi de mediu.
Obiectivul central al Strategiei UE pentru mediu este îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale.
Bibliografie
[1]. Bălteanu, D. – "Dimensiunea umană a modificărilor globale ale mediului", Revista Terra, XXV, nr. 1-4, 1993.
[2]. Bălteanu, D. – "Semnificaţia geografică a modificării utilizării terenurilor", Analele Univ. "Ştefan cel Mare" Suceava, secţiunea Geografie-Geologie, anul V, 1996.
[3]. Botnariuc N., Vadineanu A., ”Ecologie”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.
[4]. Botzan, M. – ”Apele în viaţa poporului român”, Ed. Ceres – Bucureşti, 1984
[5]. Ciobanu D., Ciobanu R., ”Chimia mediului ambiant”, Ed. Tehnică, Chişinau, 2001.
[6]. Ciolac A., Elemente fundamentale de ecologie şi protecţie a mediului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
[7]. Ciplea L., Ciplea Al., Poluarea mediului ambiant, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1978.
[8]. Ciurea, A., Cartas, V., Stanciu, C., Popescu, M. - “Managementul mediului”, Editura didactica si pedagogica R.A, volumul 1, Bucuresti, 2005.
[9]. Constantinescu G., ”Chimia mediului”, Ed. Uni-Press C-68, Bucureşti, 2002.
[10]. Constantinova, T., Sofroni, V., Mangul, I. – “Particularităţile climei. Degradarea solurilor şi deşertificarea”, Chişinău, 2000
[11]. Date publice furnizate de ONU şi AquaTim
[12]. Ionescu Al., Mischie Gh., ”Ecologie şi protectia mediului”, Ed. Tehnica Agricolă, Constanţa, 1991.
[13]. Ionescu Al., Plotoaga G., ”Ecologie şi protectia ecosistemelor”, Ed. Tehnica Agicolă, Constanţa, 1986.
[14]. S. Marcoci, V. Popescu – ”Hidrochimie şi hidrobiologie”, Ed. Didactică şi pedagogică – Bucureşti, 1965
[17]. G. Neamţu – ”Biochimie ecologică”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1983
[18]. Negulescu M., ”Epurarea apelor uzate industriale”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1989.
[19]. Răuţă C., Carstea S., ”Poluarea şi protecţia mediului înconjurător”, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979.
[20]. Roberts N., ”Schimbările majore ale mediului”, Ed. All Educaţional, 2002.
[21]. Sima C., Petraru C., Militaru C., ”Ecologie şi protecţia mediului înconjurător, Ed. Independenţa Economică, Bucureşti, 2000.
[22]. Vântu V., ”Ecologie şi protecţia mediului”, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2000.
[23]. Zamfir Gh., ”Efectele unor poluanţi şi prevenirea lor”, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Importanta calitatii apei potabile.doc