Spectrul Paradigmatic al Crizei Ecologice

1. INTRODUCERE

Paradigma se constituie ca o realizare ştiinţifică remarcabilă pe care o comunitate ştiinţifică o recunoaşte pentru un timp ca baza a practicii. Asemenea realizare îşi impune două atribute: determinarea genului de probleme cu sens in disciplinele respective şi propunerea unor metode legitime prin care ele pot fi abordate. Conţine o totalitate de opţiuni (epistemologice, metodologice, instrumentale) ce se manifestă ca o reţea de concepţii, teoretice, instrumentale, comune unei comunităţi ştiinţifice şi care se supun membrilor acestor comunităţi.

Paradigma reprezintă un punct de vedere epistemologic, care fundamentează teoretic un mod de explicare a unor fenomene, aspecte ale existentei (exemplu: punctul de vedere al lui Newton).

În existenţa lor paradigmele se impun atât asupra cercetărilor ştiinţifice cât şi în domeniul cercetărilor teoretice prin modalităţi specifice:

A. Cercetarea empirică bazată pe paradigme urmăreşte:

- determinarea mai exacta a acelor fapte deja cunoscute, pe care o paradigma le-a identificat şi nu oricum, ci ca deosebit de revelatoare despre natura şi evoluţia elementelor supuse investigaţiei;

- căutarea şi depistarea unor lucruri noi, fapte, elemente care să fie supuse comparaţiilor cu predicţiile teoriei;

- impulsionarea unor experimente în lumina unei paradigme care să conducă la diminuarea şi eliminarea unor ambiguităţi, neînţelegeri, confuzii şi la rezolvarea unor probleme insuficient rezolvate sau nerezolvate în perioadele anterioare.

B. Paradigma influenţează cercetarea teoretic prin:

- folosirea teoriei existente pentru predicţia unor informaţii factuale de o valoare intrinsecă;

- formularea unor noi aplicaţii ale respectivei teorii sau o prezicere mai clară a unora existente;

- recunoaşterea şi impunerea pe plan teoretic a paradigmei respective.

2. CONTRADICŢIILE GÂNDIRII ECOLOGICE

Principalele teorii despre criza ambientală au apărut cam în acelaşi timp cu conceptul de dezvoltare durabilă; identificarea problemelor create de către criza ambientală, presupunând cu necesitate depăşirea lor, iar formularea unor soluţii eficiente solicitau în primul rând înţelegerea cu exactitate a cauzelor ce le-au determinat.

Opiniile exprimate pe marginea acestei probleme nu se suprapun integral, ci din contră, dincolo de zonele de contact şi interferenţă, existând şi puncte de vedere diferite, mergând de la nuanţări ale aceleiaşi probleme până la contraste pronunţate.

Dat fiind caracterul de izvor şi suport al vieţii, pe care mediul are, poluarea şi distrugerea lui echivalează cu subminarea existenţei umane. Tocmai de aceea Organizaţia Mondială a Sănătăţii concluziona: „menţinerea sănătăţii şi bunăstării cer un mediu înconjurător propice şi armonios, în care toţi factorii fizici, psihologici, sociali şi estetici îşi au locul bine definit. Mediul va trebui în această situaţie să fie tratat drept resursă în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi bunăstării” Apariţia acestui pasaj în Carta OMS nu este întâmplătoare. Logica elementară duce la concluzia că între dezvoltarea economică şi starea mediului, de o parte, şi sănătatea populaţiei pe de altă parte, există o puternică relaţie de intercondiţionare.

Problematica poluării mediului înconjurător a fost, şi din păcate a rămas un subiect generos de dispută teoretică. Încercând însumare a principalelor abordări, reţinem următoarele:

A. mediul şi poluarea se pretează unei abordări filosofico-etice. Maniera agresivă în care omul interacţionează cu natura, se pare că are o explicaţie istorică ce trimite tocmai la Vechiul Testament. În acest sens, istoricul Lyn White reţine următorul pasaj: „Apoi Dumnezeu a zis: să facem om după Chipul Nostru, după asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ” (Facerea 1:26) Ideea care se desprinde din citat ar fi următoarea: prin însuşi actul Facerii, omul a primit statutul de stăpân asupra naturii, să o exploateze în mod liber in folosul propriei bunăstări. Se crede că tocmai această viziune egocentrică, de dominator, inspirată şi derivată din religie, a explicat în bună măsură inconştienţa cu care natura a fost (prea mult) exploatată prădalnic. Finalul de drum al implementării acestei filosofii este astăzi ştiut: o societate care si-a gândit dezvoltarea, plecând de la premisa profitului maxim, a sfârşit prin a constata că a realizat poluarea maximă împotriva mediului, a resurselor naturale, a omului însuşi.

Gândirea economică a fost inspirată şi călăuzită de idee ce avea drept fundament omul dominator, omul arogant în relaţiile cu natura; pornind de la fondatori şi ajungând până la contemporani, cu câteva mici excepţii, excepţii în care se admite că natura este şi ea participantă în mod direct la procesul de producţie. Dintre excepţii, prima îi aparţine lui William Petty, care afirma că „munca este tatăl avuţiei, iar pământul mama ei”. A doua abatere de pe linia productivismului îngust al economiştilor aparţine (surprinzător!) lui Karl Marx, care la rândul lui scria că „în procesul de producţie, omul nu poate să acţioneze decât aşa cum acţionează natura însăşi, adică să schimbe numai formele substanţelor. Mai mult, în însăşi această muncă de transformare el se sprijină în permanenţă pe forţele naturii” Friedrich Engels, animat de aceleaşi gânduri, nota: „munca este izvorul oricărei avuţii, spun economiştii. Ea este într-adevăr acest izvor împreună cu natura ”

O opinie în acelaşi registru emite şi „economistul mileniul trei”, Nicolae Georgescu Roegen, care avea să constate alarmat că, entropia este măsura omului economic, şi că dacă pe viitor, acesta nu-si va orienta tehnologia şi economia spre energia care vine direct de la soare, zestrea de materie cu entropie joasă a Pământului va pune existenţa umană sub un dramatic semn de întrebare. Interesantă este şi opinia exprimată de economiştii de orientare liberală. Adepţi ai valorilor care au definit întotdeauna liberalismul, şi îndeosebi proprietatea privată, ei construiesc un discurs îndreptat nu împotriva naturii poluate, ci împotriva proprietăţii private poluate. Henri Lepage, economist ce se declară adept al teoriilor lui Ludwing Mises şi Friedrick Hayek, exemplifică cu fidelitate această orientare, considerând deosebit de important este de a se ştii că „a polua echivalează cu o agresiune, pentru ca ea, poluarea, privează pe alţii de bucuria pe care le-o conferă folosinţa în mod liber a drepturilor de proprietate”

Deşi venite dinspre corifei ai gândirii economice, atât de stânga cât şi de dreapta, aceste poziţii particulare nu au influenţat şi nu au inspirat politica economică, secolul trecut fiind pus sub zodia acestei filosofii păguboase, în care natura a jucat doar rolul pasiv de factor exploatabil. Un alt aspect deosebit de interesant vizează latura etică a problemei. Poluarea ca şi fenomen global, afectează sănătatea tuturor oamenilor, chiar dacă nu toţi poluează. Egalitatea şanselor vizează implicit şi egalitatea de a te bucura de frumuseţea şi darurile naturii. În condiţiile în care viaţa omului este o resursă ce nu poate fi stocată, nu credem că este vinovat un om care se naşte şi trăieşte într-un oraş poluat de alţi indivizi ce-si urmăresc interesele lor de profit, în condiţiile în care dreptul lui de a se bucura de o viaţă sănătoasă este afectat. Rămânând pe acelaşi tărâm al eticii, nu putem să nu sesizăm efectele perverse ale modului în care rezultatele creşterii economice sunt repartizate. Demnă de prezentat în acest sens este opinia exprimată de Ignacy Sachs: „toţi locuitorii acestei planete au dreptul să mănânce atunci când le este foame, să asigure copiilor lor hrana necesară pentru a evita malformaţiile cerebrale, să locuiască sub un acoperiş decent, să fie protejaţi contra maladiilor controlabile în raport cu starea cunoştinţelor, să aibă acces la educaţie”