Analiza procesului de tranziție - cazul României

I. TRANZIŢIA – CONSIDERENTE TEORETICE

Economie planificată vs. Economie de piaţă

Caracteristicile economiei de comandă / non-piaţă:

- Planificarea centralizată, existenţa relaţiilor de producţie verticale (o autoritate centrală dictează acţiunile care au loc în economie) spre deosebire de economiile de piaţă unde sunt prezente relaţiile orizontale, de la egal la egal, bazate pe acorduri reciproce de voinţă);

- Lipsa autonomiei, atât la nivelul sectorului întreprinderilor, cât şi la nivelul gospodăriilor (acestea nu au libertatea de a alege ce bunuri vor să consume, în egală măsură neputân-uşi vinde forţa de muncă);

- Inexistenţa banilor, care echivalează lipsa stimulentelor. Într-o economie centralizată nu există salariu propriu-zis, la fel cum lipsesc impozitele, profitul, sectorul fiscal sau sectorul guvernamental;

- Economiile centralizate = economii închise, în care nu există sectorul extern, lipsesc relaţiile cu exteriorul. Prin această izolare faţă de restul lumii i se refuză populaţiei accesul la informaţie, aceasta neputând conştientiza faptul că sistemul comunist pierdea lupta pentru superioritate în bătălia cu capitalismul. De asemenea, între sectoarele guvernamental/fiscal şi cel antreprenorial, diferenţa – dacă există – este foarte mică.

- Proprietatea exclusivă a statului.

Sistemul economic de tip non-piaţă este foarte eficient într-o anumită privinţă, şi anume în concentrarea resurselor, asemeni unei economii de comandă, de război, de pildă. Un astfel de sistem funcţionează foarte bine în condiţiile unei economii în stagnare, care nu tinde spre creştere economică. Or, tocmai acesta a fost punctul slab al ideologiei comuniste: nepotrivirea dintre sistemul economic stagnant şi promisiunile de creştere economică lansate de liderii comunişti. Acest sistem de comandă prezenta lipsuri şi neajunsuri.

Care a fost pasul hotărâtor în colapsul acestui sistem economic?

Inserarea autonomiei, fie ea cât de puţină.

Până în 1989, în România politica şi-a subordonat totalitar economia, instituţiile publice, viaţa şi gândirea oamenilor. Ideologia era proba de performanţă pentru aprecierea activităţii fiecăruia. Economia s-a organizat să răspundă prioritar criteriilor non-economice. Proprietatea a devenit o noţiune abstractă, având o legătură cu omul, mediată de decizia politică. Statul a ajuns să dispună de rezultatele muncii individului, blocând rolul câstigului şi anulând motivaţia muncii. Tocmai depersonalizarea rezultatelor şi socializarea stimulentelor au generat crizele de sistem în modul de organizare socială introdus de comunism. Acest sistem a evoluat spre colaps, cu atât mai mult cu cât sistemul coexistent, cel al capitalismului, a putut susţine constant performanţa, în primul rând în difuzarea prosperităţii. Ţările ieşite din război şi care nu au căzut în plasa comunismului sovietic şi-au reluat procesele de modernitate, de democratizare şi dezvoltare.

Concurenţa declanşată între cele două moduri de organizare socială, comunist şi capitalist, unu cu economie centralizată, celălalt cu economie de piaţă, a devenit tot mai acerbă şi de aceea tot mai costisitoare. În timp ce comunismul a căutat să epateze cu performanţe de sine, capitalismul a asimilat performanţele competitiei şi le-a revărsat consecinţele civilizatoare asupra oamenilor, sporindu-le accesul la bunăstare.

Instalarea perioadei de tranziţie postcomunistă

Aşa se face că marea tranzitie de după sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale s-a catonat în ţările capitaliste, rând pe rând acestea intrând în grupul ţărilor dezvoltate economic.

Care au fost resorturile specifice ce au schimbat conditia ţărilor din lumea capitalistă- Democraţia şi economia de piaţă, libertatea individuală şi proprietatea particulară, aspecte care au dus la marea tranziţie.

Marea tranziţie a avut efecte notabile, cu seamă că a reuşit după 5-7 ani de la declanşare, pe când tranziţia postcomunistă nici după 10 ani nu pare să-şi fi definit finalitatea. Tranziţia, dacă este văzută doar ca proces de recuperare a unui trend înterupt al istoriei, are pe termene scurte mai multe dezavantaje decât avantaje. Ele sunt evidente în realitatea românească.

Lumea capitalistă dezvoltată se află în faţa unei tranziţii a propriilor valori şi experienţe. Această mişcare interesantă spre un alt tip de organizare socială, care pare să fi cuprins ţările capitaliste cele mai dezvoltate, nu poate să nu aducă noi perspective în tranziţia postcomunistă. Complicaţiile tranziţiei postcomuniste ţin de faptul că ea se petrece în acelaşi timp cu altă tranzitie, cea postcapitalistă.

Definiţii ale tranziţiei

TRANZIŢIA = recrearea instituţiilor pieţei.

= proces istoric, politic, cultural (constând în schimbarea comportamentelor, mentalităţilor, eticii, valorilor, stimulentelor) prin care se asigură trecerea de la economiile non-piaţă la economii de piaţă.

Sistemul comunist este unul de tip totalitar, în care nu se face diferenţă între sectorul public şi cel privat, sfera economică, politică, culturală şi ideologică se contopesc în interiorul acestui sistem. Tranziţia constă tocmai în separarea acestor sfere de existenţă în părţi componente, dar diferite ale vieţii sociale.

Prin definiţie, tranziţia indică un pasaj între două repere, deci ea prefigurează o sumă de procese transformaţionale pe o perioadă relativ mică, care să ducă de la o stare anume a economiei şi a societăţii la o altă stare radical diferită.

În mod invariabil, ţările ECE, în variante mai mult sau mai puţin explicite, mai mult sau mai puţin radicale şi accelerate au adoptat proiecte de reformă economică pentru funcţionalizarea pieţei de tip capitalist.

Tranziţia pare să acopere un fenomen sau proces trecător, o etapă de transformări deosebite. Termenul de transformare are un grad de generalizare ridicat care surprinde ceva permanent, progresiv sau regresiv. Pe termen limitat, o transformare sau schimbare radicală poate fi luată drept tranziţie. Tranziţia este o fractură, începe cu un moment de discontinuitate şi presupune evoluţie spre ceva cu totul nou. Tranziţia nu poate fi continuă pentru că ar fi în acest caz schimbare sau transformare. Tranziţia permanentă este un nonsens pentru că pur şi simplu viata nu este tranzitorie, ci continuă.