Competitivitatea Franței

Suprafaţă : 547.030 km²

din care :

- pământ : 545.630 km²

- apă : 1.400 km²

Populaţia (2007 –date provizorii) : 63,5 milioane locuitori ; densitate : 98 loc/km patrat ; populaţia urbană : 76%

Limba oficială : franceza

Capitala : Paris (9,6 milioane locuitori)

Organizare administrativă : Franţa este formată din 22 de regiuni, împărţite în 96 de departamente, la care se adaugă alte teritorii dependente : Guadelupa, Martinica, Guyana Franceză, Réunion, Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Wallis, Mayotte, St.Pierre, Miquelon

Oraşe principale : Lyon, Marsilia, Lille, Toulouse, Nice, Bordeaux, Dijon, Nantes

Ziua natională : 14 iulie – aniversarea căderii Bastiliei – 1789

Religie : creştin catolică : 90 % ; persoane de alte religii : musulmani - 5% ; evrei - 1 % ; protestanţi - 1 % ; adepţi ai altor religii -2%.

Forma de guvernământ : Republică

Puterea executivă este exercitată de Preşedinte şi Guvern. Preşedintele Franţei este Nicolas SARKOZY, care a preluat funcţia la 16 mai 2007 pentru un mandat de 5 ani, fiind susţinut în alegerile legislative de UMP (Union pour le Mouvement Populaire). Funcţia de Prim-ministru este deţinută, începând cu data de 18 mai 2007, de François FILLON.

Puterea legislativa este exercitată de : Adunarea Natională (Assemblée Nationale) : Bernard ACCOYER , Preşedinte ; cu o majoritate de dreapta (UMP ), în urma alegerilor legislative din 10 şi 17 iunie 2007.

Senat : Christian PONCELET, Preşedinte.

Alegerile regionale din aprilie 2004 şi cele municipale din aprilie 2008, au adus modificări importante în fizionomia politică franceză, forţele de stânga cucerind preşedintia consiliilor regionale în 20 de regiuni, din cele 22 cât există în Franţa metropolitană.

Alte instituţii importante :

- Consiliul Economic si Social ;

- Consiliul Constituţional ;

- Consiliul de Stat ;

- Curtea de Casatie ;

- Consiliul Superior al Magistraturii ;

- Curtea de Conturi.

Moneda naţională : Euro ( de la 1 ianuarie 2002) ; 1 Euro =6,55957 Franci Francezi

Competitivitatea se referă la capacitatea unei firme, sector de activitate sau ţară de a vinde şi a furniza bunuri sau servicii pe o piaţă dată.

La început economiştii s-au străduit să-şi explice factorii care asigură competitivitatea unei naţiuni, definită prin abilitatea firmelor din cadrul unei economii naţionale de a concura pe piaţa internaţională.

Ricardo - o încercare timpurie de a înţelege cum se concurează naţiunile (teoria asupra avantajului competitiv - fiecare ţară are un avantaj dat de tehnologia de fabricaţie pentru cel puţin o marfă). Rezultă: competitivitatea naţională depinde de tehnologie.

Heckscher and Ohlin (anii 20) - structura comerţului mondial depinde de înzestrarea cu factori de producţie. Rezultă: competitivitatea naţională depinde de disponibilitatea factorilor de producţie.

Marx şi Engels - mediul socio-economic al unei naţiuni este esenţial pentru dezvoltarea competitivităţii sale economice.

În sec. al XX-lea contribuţiile cele mai importante la clarificarea conceptului de competitivitate au aparţinut lui Schumpeter şi Porter.

Schumpeter pune accentul pe spiritul întreprinzătorului, ca motor al dezvoltării.

Robert Solow (cîştigător al premiului Nobel) - rolul fundamental al inovaţiei tehnologice şi al creşterii know-how-ului în economie (a studiat factorii creşterii pentru economia SUA între 1948 şi 1982)

Porter (1990) - abordarea "diamantului" - ilustrează relaţia sistematică dintre factorii competitivităţii (4 arii - condiţiile factorilor, condiţiile cererii, contextul strategiei firmei şi concurenţei, industriile înrudite).

Porter se distanţează clar de de teoriile clasice, prin afirmaţia fermă că prosperitatea naţională „nu derivă din dotarea cu resurse naturale a unei ţări, din cantitatea de forţă de muncă disponibilă, ratele dobânzii sau valoarea monedei naţionale”. Sunt respinse şi explicaţiile prêt-a-porter oferite de noile teorii, precum economiile de scară.

Totodată, Porter (1990) respinge şi politica comercială strategică văzută ca politică industrială selectivă, aşa cum propun apologeţii competitivităţii : ‘măsurile care încearcă să modeleze comerţul sau să relaxeze normele concurenţiale sfârşesc doar prin a submina [competitivitatea].

Toate aceste elemente îşi au rolul explicativ în teoria avantajului comparativ. Ceea ce subliniază Porter este că aceste elemente ale teoriilor anterioare nu oferă o explicaţie satisfăcătoare considerate izolat. Noua sa teorie este, în mare parte, o muncă de sinteză. In plus, este şi o muncă de cercetare empirică.