Creditul și dobânda

Creditul si dobanda

Introducere

Creditul impreuna cu moneda au cunoscut in decursul timpului o importanta dezvoltare, de la formele cele mai simple la categorii complexe, ajungand ca in epoca moderna sa atinga starea de generalizare. Relaţiile de credit au apărut în momentul istoric al dezvoltării producţiei de mărfuri, dezvoltare ce a permis trecerea mărfurilor de la vânzător la cumpărător, fără ca transferul de valoare în sens invers să aibă loc simultan, ci ulterior cu un decalaj în timp.

Creditul sau relatia de credit reprezinta o categorie importanta a relatiilor economice de piata. Operatiunile economice din care decurge aceasta relatie sunt: vânzarea de marfuri sau prestarea de servicii a caror plata urmeaza sa se faca la o data ulterioara, numita scadenta si acordarea de împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioada determinata.

Conceptul de credit se poate confunda în practica monetar – financiara cu banii si cu finantele. Putem spune ca banii si finantele au însa functii care le asigura relativa independenta si de aici orice identitate între cele trei notiuni: bani – finante – credit duce la concluzii incompatibile cu adevarul stiintific si cu practica monetar financiara.

Creditul se poate transforma fie în bani, fie în finante, numai în cadrul rotatiei de ansamblu a mijloacelor materiale si monetare. Trebuie retinut faptul ca, în timp ce finantele presupun capitaluri deja formate, care se acumuleaza, creditul reprezinta un efect al proceselor economice, în urma carora apar capitaluri temporar disponibile.

Geneza creditului

Tot mai multe izvoare atesta faptul ca despre credit se poate vorbi incepand cu mileniul al II-lea i.Hr.Initial creditul a aparut in Orientul Mijlociu, fiind o indeletnicire a marilor proprietari funciari.Apoi, sub forma comertului cu bani, creditul a fost practicat de egipteni, fenicieni si, mai tarziu, de greci si romani. In acea perioada, din cauza lipsei acute de disponibilitati banesti si a gradului inalt de risc, activitatea de creditare era una de tip camataresc, caracterizata prin practicarea unor dobanzi ridicate. Manifestarea neincrederii in activitatea de rambursare a creditelor a dus la constituirea unor importante garantii materiale, uneori pana la concurenta sumei angajate ca imprumut. In acest context era nevoie si de o oarecare incredere din partea imprumutatorului, aceea ca imprimutatul se va tine de cuvant si va restitui creditul la data stabilita. Acest act de buna-vointa este cel care, pe filiera latina, a dat si titulatura de credit ( creditum, credere = a crede). Totodata, debitorul era atent supravegheat de persoana creditorului in legatura cu rambursarea imprumutului. Uneori, cum se intampla in Roma Antica, in cazul nerambursarii creditului, debitorul putea fi intemnitat sau supus unor pedepse fizice („partis secanto”).

Consolidarea sistemelor bancare si dezvoltarea economica, prin trecerea de la manufactura la marea industrie, au facut ca volumul creditelor solicitate sa se amplifice foarte mult. Cu deplin temei se poate afirma ca economiile actuale sunt economii banesti, iar banii sunt definiti ca „bani de credit”. Creditul se identifica tot mai mult ca fiind comertul cu bani, asimilat cu activitatea de intermediere a bancilor intre posesorii de disponibilitati banesti si cei ce doresc sa utilizeze aceste mijloace banesti. Altfel spus, depozitele bancare constituite pe seama depunerilor stau la baza procesului de redistribuire a capitalurilor banesti sub seama diverselor imprumuturi. Din aceasta perspectiva, dobanda se manifesta ca fiind pretul capitalurilor banesti implicate in procesul de creditare.

Definirea creditului

Participarea in proportie ridicata a creditului la finantarea economiei, implicatiile acestuia asupra cresterii economice si asigurarii echilibrului monetar explica interesul literaturii din domeniu pentru delimitarea continutului creditului si definirea lui. Definirea creditului-scria economistul italian Amedeo Gambino – ramane intr-adevar o chestiune dintre cele mai controversate, iar belgianul Fernand Baudhuin sustine ca nu lipsesc definitii ale creditului si ca aproape fiecare economist propune propria-i definitie. Creditul se dovedeste a fi una dintre cele mai complexe categorii valorice.

Sistematizand numeroasele opinii exprimate, putem structura trei conceptii privind fundamentele definirii creditului:creditul ca incredere, creditul ca forma a relatiilor de schimb si creditul ca expresie a relatiilor de redistribuire. Creditul ca incredere. Potrivit acestei conceptii, ideea de incredere reprezinta principalul continut al creditului. In aceasta conceptie creditul este o categorie subiectiva, psihologica. Chiar si notiunea de credit isi are originea in latinescul”credita” care semnifica: a avea incredere. Increderea este necesara in relatia de imprumut.Fara ea nici vanzarea marfii cu plata amanita nu ar avea loc. Pentru acordarea imprumutului creditorul trebuie sa fie convins de bunitatea debitorului, de solvabilitatea acestuia,de capacitatea debitorului de a face plata la scadenta. Creditul ca forma a relatiilor de schimb. Unii autori considera creditul ca fiind o forma particulara a schimbului. Particularitatea ar fi ca exista un interval de timp apreciabil care separa efecuarea prestatiei de efectuarea contraprestatiei. In aceeasi acceptiune, creditul este definit ca: un schimb care incepe in present si se termina in viitor, sau un accord prin care forme ale valorii (bunuri, servicii, moneda) sunt create in schimbul unei promisiuni de plata viitoare. Cei mai multi specialisti considera ca creditul nu este o forma a schimbului, pentru ca nu modifica continutul material al valorii si este legat de schimb, adica imprumuturile sunt de obicei contractate ce scopul de a face plati pentru livrari de bunuri si servicii, plati de salarii etc. Creditul ca expresie a relatiilor de distribuire. Ceea ce deosebeste esential creditul de schimbul de marfuri este mobilul creditului, redistribuirea valorii adica transportul unei parti din prodesul social de la unii participanti la circuitul economic catre alti participanti cu un transfer cu character temporar. In principal, creditul este expresia relatiilor de redistribuire a disponibilitatilor banesti latente existente in economie atat la agentii nefinanciari, cat si la cei financiari, prin inlocuirea monedei temporar pasive cu moneda activa, ca si prin consolidarea si amplificarea disponibilitatilor de capital banesc si cresterea masei monetare in circulatie.

Profesorul F. Leitner defineşte creditul ca un “act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziţia lui de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat”. La rândul său, profesorul V. Stănescu arată că “este vorba de o operaţiune de credit sau ne găsim în faţa unui fapt economic, numit cedit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată într-un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă”. Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl formează întotdeauna un bun care va fi restituit în forma sau în substanţa sa. Creditul, însă, este un împrumut în monedă, după cum se ştie moneda fiind o marfă cu rol de echivalent general.