Destrămarea imperiului colonial, factor de influență în procesul de construcție europeană

1. IMPERIUL COLONIAL EUROPEAN.

Începută de Columb şi Vasco da Gama, expansiunea europeană a atins apogeul la sfârşitul secoluluui XIX, când marile puteri occidentale au creat imperii coloniale uriaşe, dominând întreaga lume. De-a lungul istoriei au existat mai multe imperii, de la asirieni la imperiul european al lui Hitler în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Majoritatea acestora erau relativ compacte, create prin expansiuni teritoriale în zonele învecinate. Imperiile coloniale ale principalelor puteri europene implicau dominaţia acestora asupra popoarelor îndepărtate, ne-europene. Imperiile cuprindeau aproape întreaga lume şi se bazau pe superioritatea economică şi tehnologică. Apogeul acestui proces, atins în secolul XIX este adesea denumit Epoca Imperialismului. Bazele imperiilor coloniale datau din secolul XV, când Columb a ajuns în cele două Americi, iar portughezii au descoperit o rută maritimă spre India. La fel cum au făcut cu micile colonii din Asia, europenii au început cucerirea si colonizarea Lumii Noi. În secolul al XVIII-lea, America Centrală şi de Sud erau împărţite între Spania si Portugalia, iar Marea Britanie şi Franţa se luptau pentru stăpânirea Americii de Nord, până când Marea Britanie a ieşit victorioasă din Războiul de Şapte Ani (1756-1763).

"Primul Imperiu Britanic" s-a destrămat atunci când coloniştii americani au respins conducerea britanică şi au fondat S.U.A. Această revoluţie a americanilor a demonstrat faptul că europenii stabiliţi aici erau imposibil de controlat de la aşa mari distanţe, decât dacă aceştia simţeau că guvernele de acasă acţionează în favoarea propriilor lor interese; şi chiar şi aşa , aceştia aveau să insiste să-şi câştige independenţa. Acest lucru s-a întâmplat la începutul secolului XIX, când coloniile spaniole şi portugheze din America s-au revoltat şi şi-au dobândit independenţa. Exemplul lor a fost urmat de britanici, care s-au hotărât să acorde guvernare proprie coloniilor Australia, Noua Zeelanda, zona de sud a Africii de Sud şi Canada , unde se stabiliseră foarte mulţi europeni. În mod surprinzător, dezvoltarea acestor state era în mare parte o consecinţă a condiţiilor mizerabile din Marea Britanie, care au făcut ca emigrarea spre coloniile americane să fie pentru milioane de oameni mai atrăgătoare decât viaţa pe pământurile lor natale.

1.1 Apogeul Imperiului.

În 1815 britanicii posedau deja un imperiu imens de expansiune, în timp ce majoritatea rivalilor lor - spaniolii, portughezii şi olandezii - păreau să stagneze. Prin urmare, în ultima fază a imperialismului european din secolul XIX, când cea mai mare parte a Asiei şi Africii a fost colonizată, Marea Britanie era în frunte. Cu toate acestea, vechea sa rivală, Franţa, a devenit şi ea extrem de activă şi au apărut şi câteva puteri coloniale noi. În Asia, presiunile Marii Britanii asupra Indiei s-au intensificat, până când întregul sub-continent (Pakistanul, India şi Bangladeshul de azi) a fost supus direct sau indirect conducerii britanice. Pâna la Răscoala Indiană din 1857, India era responsabilitatea Companiei India de Est, după care a fost preluată de Coroană. India a fost în curând privită ca "Bijuteria Coroanei", vastă şi exotică, în timp ce Armata Indiană a devenit expresia autorităţii şi prestigiului britanic în Orient.

1.2 Comerţ şi politică.

Comerţul şi politica au dus la o continuă răspândire a influenţei britanice. Singapore a fost fondat în anul 1819, însă următoarea mişcare importantă a avut loc după o jumătate de secol, când Burma şi Malaya (astăzi Birmania, respectiv Malaezia) au fost cucerite după o serie de războaie şi tratate. Franţa a cucerit Indo-China (Vietnam, Cambodgia şi Laos), în mod asemănător. Expansiuni şi mai importante au fost înregistrate în Asia Centrală, de către ruşi, care au pătruns în Persia şi Afganistan. De vreme ce noile lor teritorii au fost încorporate în statul rus, formând o masă neîntreruptă de teritorii, era uşor de trecut cu vederea faptul că acestea erau, la urma urmei, colonii aflate sub stăpânirea ruşilor, nu doar pe timpul ţărilor, ci în perioada sovietică. Deoarece succesele ruşilor păreau să pună în pericol India britanică, rivalitatea anglo-rusă a devenit foarte intensă la sfirşitul secolului XIX. Din această cauză, state ca Persia, Afganistan şi Tibet aveau o independenţă fragilă, deşi cele două mari puteri au căzut în cele din urmă de acord asupra unei diviziuni în "sfere de influenţă", în care fiecare dintre ele putea interveni, dacă interesele îi erau ameninţate.

China, de asemenea, şi-a păstrat o independenţă nominală, deşi a fost obligată să cedeze teritorii Rusiei şi să-şi deschidă porturile pentru comerţul cu Occidentul, trebuind să facă concesii una dupa alta. Istoria Chinei, din secolul XIX, a fost presărată cu numeroase umilinţe, rezultate din Războiul Opuilui (1841-1842), când britanicii i-au silit pe chinezi să importe drogul, până la înfrângerea sa (1894-1895) de către Japonia, un stat asiatic, care reuşise să se adapteze mai bine la noile realităţi ale lumii moderne. În Africa, ca şi în Asia, s-a înregistrat o activitate colonială redusă în prima jumătate a secolului XIX, deşi francezii începuseră cucerirea Algeriei în jurul anului 1830. În acea perioadă, mulţi britanici erau sceptici faţă de valoarea coloniilor, iar un scriitor devenit politician, Benjamin Disraeli, le-a calificat drept : "pietre de moară agăţate la gâturile noastre". Mai târziu, acesta şi-a schimbat părerea şi, în calitate de prim-ministru, a făcut din Marea Britanie cel mai mare acţionar al Canalului Suez (1875) şi, printr-un gest imperialistic extravagant, a proclamat-o pe Regina Victoria Împărăteasă a Indiei (1877). Însă abia dupa 1880 imperialismul a început să facă parte din conştiinţa britanică, popularizat prin povestirile şi poeziile lui Rudyard Kipling şi sărbătorit în stil mare în timpul celor două jubilee ale Reginei Victoria (1887 şi 1897).