Diversificarea Ofertei de Produse și Servicii a SC Roel SA

CAPITOLUL I: DIVERSIFICAREA OFERTEI DE PRODUSE ŞI SERVICII

Oferta poate fi definită ca fiind cantitatea maximă dintr-un anumit bun său serviciu pe care un vânzător intenţionează să o vândă pe piaţă într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ unitar.

Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită reprezintă conţinutul legii generale a ofertei; corespunzător acestei legi creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite; reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.

Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de următorii factori:

- costul producţiei – reducerea costului de producere a unui bun determină creşterea cantităţii oferite,

Iar creşterea costului determină scăderea ofertei;

- preţul altor bunuri – din producţia unor bunuri principale rezultă produse secundare din a căror

Vânzare rezultă venituri care pot avea o pondere importantă în veniturile totale încasate;

- numărul firmelor care produc acelaşi bun;

- taxele şi subsidiile - reducerea taxelor va determina o creştere a ofertei;

- previziunile privind evoluţia preţului – în situaţia în care anumite firme se aşteaptă ca preţul să scadă oferta de pe piaţa prezentă vă creşte, celelalte condiţii rămânând constante;

- evenimentele social-politice şi naturale.

Economia se ocupă, în mare parte, cu maximizarea satisfacţiei, prin folosirea optimă a resurselor slabe.

Acestui aspect îi este inerentă recunoaşterea tacită a faptului că resursele disponibile sunt insuficiente pentru a satisface toată cererea imaginabilă a omenirii, deşi se admite că existenţa unei supraoferte este posibilă în anumite cazuri.

Teoretic, producţia, ori crearea ofertei, este o funcţie care exprimă relaţia dintre intrări şi ieşiri. Prin intrări se înţeleg "factorii de producţie", clasificaţi în mare ca: resurse materiale, forţă de muncă, capital şi management, în vreme ce ieşirile sunt produsele. (Pentru a evita repetarea, termenul "produse" va include atât bunurile fizice, cât şi serviciile.)

Există o limită finită a disponibilităţii factorilor de producţie, în vreme ce cererea este infinită. Putem trage concluzia că avem nevoie de un criteriu care să ne permită să determinăm priorităţile în utilizarea acestor factori, în scopul maximizării satisfacţiei. Acest criteriu este furnizat de legea proporţiilor variabile sau, un termen mai des folosit, legea resurselor în scădere. Această lege arată că variaţia crescătoare a unuia

Dintre factorii de producţie daţi (în ipoteza că ceilalţi factori rămân constanţi) va duce la un exces de ofertă din ce în ce mai mare, până la un anumit punct, dincolo de care se instalează din nou un deficit de ofertă. Acest punct nu este fix, ci variază în funcţie de schimbările de tehnologie şi de modificările celorlalţi factori de intrare. Totuşi, în orice moment este posibil, teoretic, să se determine alocarea optimă a intrărilor, care va

Duce la maximizarea ieşirii.

În realitate, complexitatea multidimensională a produselor împiedică o analiză viabilă, economiştii negăsind necesar să suprime acest gen de variabile din elaborarea teoriilor competiţiei. Astfel, deşi procedeele mai specializate recunosc diferenţierea produselor drept variabilă competitivă, teoretic produsul este privit ca o entitate omogenă. În practică, produsele pot fi diferenţiate după o mulţime de variabile, aşa cum se arată în

Următoarea afirmaţie: "Ca urmare a acelor aspecte ale bunului său serviciului care provin din modificările materialului său ingredientelor, din cele constructive sau ale fiabilităţii etc toate produsele, cu excepţia fazei de materie primă, sunt extrem de variabile, pe o scară foarte largă"10 [E. Chamberlin, 1957].

Pentru a complica mai mult problema, diferenţele dintre produse sunt determinate şi de percepţia consumatorului individual, de unde rezultă că Daz, Persil Automatic, Bold şi Ariel Automatic sunt produse diferite, în vreme ce "detergent" este un nume generic pentru un grup de produse ce posedă caracteristici fizice similare.

În definirea produselor se ia în calcul întregul pachet de "suplimente" asociate produsului fizic:

- Servicii de consultanţă;

- Servicii post-vânzare;

- Înlocuirea produselor necorespunzătoare;

- Servicii de planificare-proiectare;

- Livrări;

- Garanţii;

- Credite;

- Reputaţie;

- Experienţă.

Ideea că marfa este "tot ceea ce consumatorul primeşte în schimbul banilor săi11" a fost dezvoltată considerabil în ultimii ani, datorită lucrărilor unor "guru12" ai marketingului cum sunt Ted Levitt şi Philip Kotler, şi a apariţiei produsului său serviciului "îmbunătăţit".

Ideea unui produs "îmbunătăţit" vine, probabil, din Miopia marketingului a lui Ted Levitt, în care el demonstrează că oportunităţile pieţei trebuie definite în funcţie de principalul avantaj urmărit de către potenţialul consumator. Astfel, cel înfometat vrea "mâncare", dar din cauza constrângerilor impuse de venitul disponibil şi de disponibilitatea fizică, el va avea acces la numai câteva soluţii posibile pentru necesitatea lui.

În selectarea unui anumit tip de hrană, el va trebui să analizeze o gamă largă de atribute care deosebesc un produs de altul - de la atribute fizice, cum sunt: originea animală sau vegetală, gust şi consistenţă, la consideraţii de genul: calitate, ambalaj, mod de prezentare, marcă sau reputaţia furnizorului. În final, individul va analiza orice alte avantaje asociate cu diversele oferte de produse, care-i vor îngădui să facă distincţia între

Acestea şi să selecteze ceea ce satisface cel mai bine nevoile sale, la momentul când este luată decizia. De exemplu, dacă mâncarea este preparată sau nu, dacă poate s-o consume pe loc sau trebuie s-o mănânce în altă parte etc. La baza deciziei cumpărătorului stă utilizarea unui număr din ce în ce mai mare de criterii specifice pentru a face deosebirea între mărfuri - considerate de economiştii ca omogene, ori ca "produse generice",

Cum ar fi: cerealele pentru micul dejun, săpunul, detergenţii, pâinea etc. În consecinţă, ea este totodată şi cheia dezvoltării de succes a produselor şi a reuşitei punerii în aplicare a strategiilor marketing.

Fie că sunt luaţi separaţi, fie împreună, toţi aceşti factori îi vor ajuta pe consumatori să facă distincţia între diversele oferte de produse ale firmelor concurente, în scopul satisfacerii nevoilor lor specifice.

Clasificarea bunurilor şi serviciilor

Întrucât produsele pot fi diferenţiate într-o multitudine de feluri, este de dorit o formă unică de clasificare, pentru a simplifica discuţia şi a permite formularea unor principii generale. Deşi au fost propuse. Mai multe criterii de clasificare, cel mai larg adoptat sistem cuprinde două mari categorii: bunuri industriale şi bunuri de consum - şi are ca fundament scopul pentru care sunt achiziţionate aceste bunuri. În cazul

Bunurilor industriale este folosit un criteriu asemănător pentru a subdiviza categoria, în vreme ce, în cazul bunurilor de consum, se utilizează un alt criteriu - metoda de cumpărare - considerat a fi mai util.