Evaziunea fiscală în România și căile de prevenire a acesteia

Caracteristici, norme legale, tipuri

Cel mai cunoscut sens dat evaziunii fiscale este "arta de a evita căderea în câmpul de atracţie a legii fiscale" concept care aparţine lui M.C. de Brie şi P. Charpentier.

Un alt concept aparţine lui Maurice Duverger, care considera că evaziunea fiscală e un termen generic, şi desemnează manifestarea de fugă din faţa impozitelor. Aceasta e o definiţie în sens larg a evaziunii fiscale care ajunge să înglobeze şi frauda.

Statul prin puterile publice, poate şi să incite la evaziune fiscală, urmărind în principal două scopuri: un scop "pozitiv" argumentat de dorinţa de a stimula formarea capitalului şi un scop "negativ" reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinţe.

Astfel evaziunea fiscală apare ca un element dorit sau nu al politicii fiscale. Unul dintre secretele japonezilor în ce priveşte formarea capitalului e evaziunea fiscală care e încurajată oficial. In mod legal un japonez adult e scutit de taxe pentru un cont de economii medii. Japonia are de cinci ori mai multe conturi de acest fel decât numărul populaţiei, inclusiv copiii. Din această cauză au rata cea mai mare de formare a capitalului.

Domeniul de manifestare a evaziunii fiscale este atât de întins pe cât este de larg şi variat câmpul de aplicare a impozitelor. Totuşi, ea se manifestă pregnant, în special, în domeniul impozitelor directe, influenţând randamentul acestora.

Evaziune fiscală este consecinţa acţiunii unor situaţii nefavorabile ori unor fapte ilegale, printre care amintim:

a. imperfecţiunea legii, în sensul că actele normative prin care se reglementează taxele şi impozitele nu sunt suficient de clare şi cuprinzătoare, ceea ce favorizează eludarea fiscului;

b. lipsa de uniformitate, în activitatea organelor financiare, cu privire la stabilirea şi perceperea taxelor şi impozitelor, determinată de inexistenţa unor norme metodologice de aplicare a legii;

c. conduita unor categorii de contribuabili, care folosesc cele mai diverse mijloace de disimulare a materiei impozabile;

d. corupţia funcţionarilor publici din cadrul organelor fiscale.

In funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de manifestare: • evaziune legală (realizată la adăpostul legii);

• evaziune frauduloasă (ilicită).

A. Evaziunea fiscală legală

In cazul evaziunii, contribuabilul încearcă să se plaseze într-o poziţie cât mai favorabilă, pentru a beneficia în cât mai mare măsură de avantajele oferite de reglementările fiscale în vigoare. Cu alte cuvinte, evazionistul foloseşte de obicei procedee legale sesizând şi făcând să fie în folosul său chiar posibilităţile lăsate deschise de legiuitor, uneori cu anumite intenţii.

Se ştie, de exemplu, că în vederea promovării unor activităţi economice, se prevăd exonerări şi diferite norme de stimulente fiscale, de care unii ajung în mod abil să beneficieze cu toate că nu au temei.

Multitudinea impozitelor şi reglementărilor, complexitatea dispoziţiilor fiscale din lumea contemporană constituie, în sine, putinţă şi îndemn la ocolire sau prevalări de elemente faptice care să ducă, în final, la diminuarea obligaţiilor de plată.

Evaziunea fiscală legală se realizează atunci când o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale sunt sustrase de la impunere datorită modului în care legislaţia fiscală dispune stabilirea obiectului impozabil.

Cazurile de evaziune fiscală legală, mai frecvente sunt următoarele:

1. constituirea fondurilor de amortizare sau de rezervă, într-un cuantum mai mare decât cel ce se justifică din punct de vedere economic, micşorând astfel venitul impozabil;

2. practica unor societăţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziţii de maşini şi echipamente tehnice pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, măsură care este menită să stimuleze acumularea;

3. asocierile de familie precum şi societăţile oculte dintre soţia şi copiii întreprinzătorului şi acesta. Rezultatul unei asemenea manevre este impunerea separată a acestora, repartizarea veniturilor pe fiecare asociat ducând la micşorarea sarcinilor fiscale.

4. venitul total al membrilor familiei poate fi împărţit, în mod egal, între aceştia, indiferent de contribuţia fiecăruia la realizarea lui, pe această cale obţinându-se o diminuare a cuantumului impozitului pe venit care este datorat statului;

5. folosirea, în anumite limite, a prevederilor legale cu privire la donaţiile filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau nu, duce la sustragerea unei părţi din veniturile realizate de la impunere;

6. luarea în considerare a unor facilităţi legale cu privire la excluderea din masa impozabilă a cheltuielilor cu munca vie – cheltuieli cu pregătirea profesională şi practica în producţie, sumele plătite pentru contractele de cercetare ce au ca obiect programe prioritare de interes naţional;

7. scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă şi publicitate, indiferent dacă au fost efectuate sau nu.

Paradisuri fiscale

Posibilităţi deosebite oferă aşa numitele “paradisuri fiscale”, unde îşi fixează de preferinţă sediul numeroase societăţi transnaţionale sau au domiciliul ales persoane fizice atrase de scutirile de impozite.

Aceste “oaze fiscale” atrag marile capitaluri, precum şi personalităţile din lumea financiară, politică, sportivă şi artistică. Profitându-se de existenţa zonelor fiscale cu regimuri concesive – Panama, Insulele Bahamas, Antilele Olandeze, Luxemburg, Liechestein etc. – a apărut o întreagă practică de evitare a impunerilor fiscale şi de eludare a controlului financiar.

Caracteristicile paradisurilor fiscale fac ca folosirea acestora să fie atrăgătoare în special pentru evazioniştii fiscali şi reciclatorii de bani. Un paradis fiscal este folosit de un evazionist pentru a complica şi descuraja încercările de a documenta veniturile nedeclarate, de a analiza fluxul fondurilor şi a demola argumentele de apărare prin invocarea surselor de fonduri neimpozabile.

In plus, paradisurile fiscale sunt folosite pentru a genera documente cu aparenţe de legitimitate. Asemenea documente sunt utilizate pentru a demonstra, în cazul unei cercetări administrative sau penale, că societatea constituită în paradisul fiscal funcţionează de mai mult timp, deci are activitate continuă, deşi, în fapt, aceste documente sunt constituite în mod formal. Documentele respective sunt utilizate, de asemenea, pentru a sugera bonitatea firmei atunci când aceasta intră în relaţii de afaceri comerciale sau bancare cu entităţi din afara paradisurilor fiscale în care acestea au fost înregistrate.