Evoluția Agriculturii în Perioada Interbelică 1918 - 1939

Evoluţia economica a României in perioada interbelica a fost puternic influenţata de situaţia economica si politica internaţionala, din Europa cu precădere. Spre deosebire de lunga perioada de pace antebelica (1870 – 1914), marcata doar de crize economice si politice conjuncturale, viata economica si politica a continentului european in anii dintre cele doua războaie mondiale (1918 – 1939) a fost caracterizata de instabilitate politica si economica, dezvoltare slaba, inegala, manifestarea celei mai adânci si prelungite crize economice (1929 – 1933), revanşism, pregătiri pentru război.

Evoluţia agriculturii in perioada interbelica a fost puternic influenţata de restructurare funciara si sociala a proprietatii prin reforma agrara din anul 1921 , impusa ca o necesitate naţionala, ca o varianta pentru rezolvarea celei mai importante probleme sociale a timpului, problema taranimii. Reforma a realizat prioritar funcţii sociale si politice , scopul economic ramanand in subsidiar:

- Asigurarea cu pamant a marii majoritatii a taranimii, diminuarea stării de sărăcie acumulata după 1864 in satul romanesc, urmare a perpetuării unor relaţii sociale anacronice, cu ramasite feudale;

- Consolidarea unitatii statului naţional prin împroprietărirea sutelor de mii de ostaşi care au luptat pentru apărarea granintelor statului si desavarsirea unitatii naţionale, împroprietărirea taranilor, inclusiv a celor de naţionalitate maghiara, germana, rusa, ucraineana, sârba din provinciile reunite in anul 1918;

- Reducerea tensiunilor politice existente in interiorul clasei taranimii, stare generata de marile lupte sociale si revoluţii din Europa postbelica;

- Realizarea a unor obiective ale luptei politice duse de gruparea industrial-bancara a burgheziei grupata in jurul Partidului Naţional Liberal care, prin exproprietarirea latifundiilor, urmarea reducere puterii economice a Partidului Conservator;

- Mărirea interesului producătorului agricol in refacerea economiei si sporirea producţiilor agricole.

Încheierea primului război mondial si înfăptuirea statului naţional unitar deschideau in fata României o noua etapa in evoluţia ei social – economica si politica, posibilitatea, dar si nevoia impetuoasa a unor profunde transformării. Intre acestea, cele din domeniul agrar aveau o însemnătate de prim – rang, data fiind marea pondere a agriculturii in cadrul economiei naţionale si a populaţiei rurale in ansamblul populaţiei tarii. Ca urmare, acest domeniu esenţial al vieţii economice a fost confruntat in primii anii postbelici cu doua preocupării majore : refacerea de pe urma efectelor distructive lăsate de război si realizarea unui nou regim al proprietatii, destinat sa asigure o mai dreapta repartiţie a ei intre categorii social interesate.

La fel ca in toate tarile al căror teritoriu fusese teatru de operaţiuni militare, România se resimţea din plin de pe urma războiului abia încheiat. Numeroase gospodarii agricole fuseseră distruse sau avariate. Şeptelul – ca urmare a rechiziţiilor – se redusese in 1919 la abia 59%fata de nivelul antebelic. Inventarul mort era micşorat sau uzat. Se adăuga si epuizarea provocata de anii de război de jaful inamic in teritoriile din sudul tarii – teritorii ce se aflaseră aproape doi anii sub ocupaţie – precum si efectul asupra agriculturii al dezorganizării ce se manifesta in ramurile ce trebuiau sa o deservească. Ca urmare, noile posibilităţii si creşterea de potenţial rezultate din crearea statului naţional unitar n-au putut fi imediat puse in valoare. In anul agricol 1919-1920, suprafaţa insamantata a fost de numai 8.304.084 ha, fata de 13.692.058 cat fusese in medie in anii 1911-1915 la scara teritoriului postbelic al tarii In aceste condiţii, producţia anului agricol 1919-1920 la cinci cereale principale s-a situat, pe întreaga tara la 65,9% fata de producţia anuala medie in perioada 1911-1915 Pe de alta parte, încheierea războiului aducea din nou la ordinea zilei – nu numai la noi, ci si pe o larga arie din centrul si răsăritul Europei – problema necesitaţii unor profunde restructurări in domeniul relaţiilor agrare, ceea ce s-a si concretizat in efectuarea unui întreg lanţ de reforme agrare, cu grate de „incizie” diferite, dar generate de aceeaşi nevoie a inlaturarii perimatului sistem al agriculturii latifundiare Procesul de refacere postbelica era, de asemenea, stimulat prin împroprietărirea taranilor. In fine, daca reformele agrare din Germania, Austria si Ungaria „se infatiseaza ca o ajustare a reformei agrare existente, la o continuitate a politicii de colonizare interna antebelica” , in tarii ca Polonia, Iugoslavia, Cehoslovacia, Lituania, Estonia, Letonia, ca si in

România, „reformele agrare au fost direct influenţate de ambianta revoluţiei” Aceasta ambianta a fost reprezentata mai cu seama de izbucnirea revoluţiei ruse din februarie 1917, care a înlăturat regimul ţarist, si apoi de revoluţia socialista din octombrie 1917.

Alături de factorii de accelerare antrenaţi cu sine de evenimente survenite in timpul sau din cauza războaielor, problema agrara in România avea insa si un contencios mai vechi, atât in vechea Românie antebelica, cat si in Basarabia, Bucovina si Transilvania provincii istorice care in cursul anului 1918 au realizat mult dorita Unire cu tara

Toţi aceşti factori la un loc au determinat ca inga din faza finala a războiului problema unei noi reforme agrare sa revină in actualitate. Astfel, printr-o lege din 20 iulie 1917 au fost modificate articolele 19, 57, 67 din Constituţie, modificări prin care se introduce exproprietarirea „pentru cauza de utilitate publica”.