Evoluția Sistemului Monetar Internațional

Fondul Monetar Internaţional a luat naștere în urma Acordului de la Bretton Woods, mai precis la 29 decembrie 1945, când 29 de țări au ratificat statutul acestuia. FMI a început efectiv să funcționeze din 1 martie 1947.

Formarea resurselor financiare ale Fondului are la bază, în principal, cota de participare aferentă fiecărei ţări membre (185 de ţări membre), la aceasta adăugându-se plăţile efectuate de aceleaşi ţări. Toate aceste plăţi sunt determinate de mărimea economică a ţării şi de puterea economică a acesteia (mergându-se pe principiul că ţările mai puternice plătesc mai mult). Cotele de participare la constituirea resurselor FMI se determină ca procent din PIB-ul fiecărei ţări membre.

Fondul Monetar Internaţional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului Bretton-Woods, fiind instituţia responsabilă cu asigurarea condiţiilor monetare şi financiare propice unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezintă primul sistem monetar internaţional din istoria relaţiilor internaţionale şi vizează un ansamblu de principii şi reglementări coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb şi al cooperării monetare multilaterale.

Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a avut drept iniţiatori Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat majoritatea aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce Acordurile reprezintă punctul de plecare oficial al instituţiilor Bretton-Woods, planificarea lor a început, de fapt, la începutul anilor ‘40. În acest proces de durată au fost implicate două personalităţi marcante, John Maynard Keynes, de partea britanică, şi Harry Dexter White, de partea americană. Idealul lor călăuzitor a fost construirea unui sistem care să împiedice reapariţia unor recesiuni economice de proporţii, precum şi izbucnirea unui nou război mondial. Un spirit comun de liberalism a animat procesul de planificare, iar multilateralismul a devenit soluţia comună pentru fondarea unei noi ordini postbelice. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea păcii mondiale printr-o instituţie globală care să fie o versiune îmbunătăţită a Ligii Naţiunilor. Din punct de vedere economic, pacea şi prosperitatea urmau să fie sprijinite de comerţul liber între naţiuni. Astfel, pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizaţia Internaţională a Comerţului. Plecând de la lecţiile perioadei interbelice, politicile monetare şi ale ratei de schimb au fost considerate instrumente necesare comerţului liber; ele nu puteau fi niciodată considerate ca scop economic în sine. Pentru consacrarea acestei lecţii în modul de funcţionare al economiei internaţionale s-a avut în vedere fondarea unei instituţii financiare internaţionale care să monitorizeze politicile monetare şi de schimb ale statelor membre.

Datorită diferenţei semnificative dintre poziţia internaţională (politică şi economică) a Marii Britanii şi a SUA, la acea oră, cele două planuri iniţiale au evidenţiat câteva puncte de dezacord. Keynes era preocupat în principal de asigurarea izolării economiilor naţionale în cazul importului de tendinţe deflaţioniste şi de furnizarea de lichidităţi internaţionale pentru ţările cu deficit, pe când White era interesat de convertibilitatea şi stabilitatea cursurilor şi de eliminarea acordurilor bilaterale restrictive în privinţa comerţului liber. Totuşi, similitudinile au fost mult mai importante. Ambii economişti au crezut ferm în importanţa unei ordini mondiale organizate conform principiului “comerţului liber”, pentru asigurarea păcii şi prosperităţii internaţionale. Pe plan naţional, ocuparea totală a forţei de muncă şi un puternic stat al bunăstării urma sa sprijine astfel de ţeluri. Controlul capitalului, control direcţionat împotriva mişcărilor speculative şi ratele stabile de schimb au fost percepute drept mijloacele necesare comerţului şi prin urmare, supuse cerinţelor acestuia.

Acordurile fondatoare au păstrat spiritul acestei viziuni, deşi în negocierile politice dintre cele două părţi s-au pierdut mai multe elemente importante. Propunerile americane au avut câştig de cauză ţinând cont de circumstanţele economice şi politice care făceau din SUA, la acea oră, cea mai importantă putere şi cel mai important creditor al lumii, deţinând 75% din rezervele monetare mondiale.