Formele eficienței pieței financiare

I. PIATA FINANCIARA

1.Definitie si concept

Orice economie naţională, indiferent de nivelul său de dezvoltare, este caracterizată de existenţa şi funcţionarea unor pieţe specializate, unde se întâlnesc şi se reglează, liber sau dirijat, cererea şi oferta de active financiare, necesare creării de resurse pentru dezvoltarea producţiei de bunuri şi servicii în cadrul firmelor.

În economia financiară circuitul activelor financiare are loc între mulţimea ofertanţilor de fonduri (investitorii) şi mulţimea utilizatorilor acestora, în vederea realizării unicului scop: satisfacerea nevoii economice, a cărei finalizare este profitul.

Investitorii sunt cei care efectuează investiţii, prin plasarea fondurilor în scopul valorificării lor, iar utilizatorii sunt cei care mobilizează fondurile pentru a-şi finanţa propria activitate economică. Se transferă astfel o parte din resursele financiare existente într-o economie, între cei care le deţin, prin disponibilizare, către agenţii economici care le folosesc, fie pentru iniţierea unei activităţi, fie pentru întreţinerea şi dezvoltarea unei afaceri existente. În acelaşi timp, se naşte o relaţie de feedback, de la utilizatorii de fonduri către investitorii iniţiali, prin distribuirea profitului obţinut în urma valorificării resurselor financiare. Într-o economie de piaţă, distribuirea profitului poate fi, însă, oricând substituită de distribuirea riscului, în cazul unei utilizări neprofitabile a fondurilor care au făcut obiectul transferului. Astfel, cei doi parteneri devin, prin propria voinţă, noduri ale unui circuit financiar a cărui finalizare poate fi profitul sau eşecul.

Tranzacţiile între cele două categorii de participanţi la fluxul financiar se realizează prin intermediul pieţelor financiare.

Teritoriu aflat prin excelenţă sub imperiul pragmatismul, domeniul pieţelor financiare a început să-şi dezvolte şi o redutabilă latură teoretică. Chiar dacă evidenţa legăturii nemijlocite dintre teoire şi practică mai este încă pusă la îndoială, nu trebuie uitat că întreaga “teorie” a ştiinţei financiare moderne este fundamentată pe domeniul pieţelor financiare.

Această latură a finanţelor poate demonstra oricând şi caracterul său practic (şi dezvoltarea explozivă a burselor de valori demonstrează acest lucru), dar şi pe cel teoretic, fără ca aceste domenii să poată fi delimitate cu precizie. În fapt, punerile de acord în privinţa unor probleme marginale(care dau consistenţă stiinţelor clasice) apar ca inutile în cazul pieţelor financiare, iar divergenţele încep încă de la stabilirea domeniului de studiu. Astfel, Şcoala anglo-saxsonă (şi, în primul rând, cea americană) desemnează prin piaţă financiară totalitatea tranzacţiilor cu instrumente monetare (piaţa monetară) şi cu titluri pe termen lung (piaţa de capital). Dimpotrivă, Şcoala din restul Europei (şi, în primul rând, cea franceză) defineşte prin termenul de piaţă financiară: piaţa valorlor imoobiliare, reprezentând, alături de piaţa creditului şi piaţa monetară, o componentă a pieţei capitalurilor.

II. STRUCTURA PIETII FINANCIARE

1. După tipul activelor care se negociază şi mecanismul prin care acestea sunt introduse în circuitul economic, piaţa financiară este formată din trei mari sectoare, constituite ca pieţe distincte: piaţa bancară, piaţa monetară şi piaţa de capital.

1.1 Piata bancara

Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare nonnegociabile, a căror lichiditate este maximă. Societăţile bancare au rol de intermediere între posesorii de disponibilităţi băneşti şi utilizatorii de fonduri, pe baza relaţiilor de credit.

Rolul acestor pieţe este de absorţie a excedentului de active monetare ale celor care economisesc şi care doresc să dispună de posibilitatea retragerii lor în orice moment.