Fundamentarea, Elaborarea și Implementarea unei Strategii de Comunicare în Cazul Ceaiurilor

Cap.1 Date generale

1.1 Istoria ceaiului

Legendele spun că acum mai bine de 5000 de ani, în China, împăratul Shen Nung, un conducător apreciat pentru calităţile sale, om de ştiinţă creativ şi cunoscător al artei, prefera, din motive de igienă, ca apa pe care o consuma să fie mai întâi fiartă.

Într-o zi de vară, în timpul unei vizite prin ţinuturile îndepărtate ale regatului, servitorii săi au pus apa la fiert pentru a-l servi. Vântul le-a adus în apropiere câteva frunze uscate ale unei plante, acestea au atins apa pregatită pentru împărat şi au colorat lichidul în nuanţe maronii. Ca om de ştiinţă, Shen Nung a fost foarte interesat de noua substanţă şi după ce a testat-o, a găsit-o ca fiind foarte gustoasă, cu caracter energizant. Se consideră că această întâmplare a justificat apariţia băuturii numită astăzi ceai.

Consumul de ceai a devenit rapid un obicei în toată China, iar cultivarea acestei plante s-a răspândit pretutindeni. Primul contact al Japoniei cu ceaiul a avut loc odată cu seminţele pe care preotul Yeysei le-a adus din China, cea care recunoscuse valoarea ceaiului în timpul unei ceremonii religioase. Graţie calităţilor ei, această băutură a devenit repede un produs extrem de popular la curtea imperială şi apoi în rândul nobililor niponi. Însă a cunoscut apoi şi o perioadă de declin, pentru că, în timp, nobilii nu au mai apreciat ritualul şi au încetat să organizeze concursuri de băut ceai, a căror recompensă consta în mătase, bijuterii, arme şi alte bunuri 'de lux'. Câteva personalităţi istorice, preoţi ai cultului Zen, au reuşit însă să schimbe această situaţie şi să readucă ceaiul la adevarata sa valoare.

Când această băutură era extrem de consumată în Japonia şi China, Europa încă nu o cunoştea. Când însă ceaiul a ajuns pe continent, cantităţile mici importate au facut ca acesta să fie consumat în regim exclusivist. În timp, importul a crescut, ceaiul devenind şi aici o băutură comună, pe care cea mai mare parte a populaţiei şi-o permitea. Medicii au analizat consumul substanţei din punctul lor de vedere, iar părerile erau, desigur, împărţite: existau persoane care susţineau calităţile ceaiului, precum şi persoane care descurajau consumul lui.

În secolul al XVII-lea ceaiul a ajuns şi în America, mai întai în New York, pe calea apei. Acesta a devenit în scurt timp şi aici o băutură comună şi foarte îndrăgită de populaţie. De aici, este meritul lor de a fi inventat 'ceaiul cu gheaţă' (IceTea) şi 'ceaiul la pliculeţ'.

Vânzătorul de ceai Richard Blechynden obişnuia să ofere ceai cald degustătorilor şi s-a observat că atunci când lichidul se răcea, işi pierdea din calităţi. Acesta a pus gheaţă în băutura rece pe care nimeni nu dorea să o consume, inventând astfel primul ice tea.

La scurt timp după apariţia ice tea-ului, newyorkezul Thomas Sullivan a dezvoltat conceptul de ceai la pliculeţ. El trimitea mostre de plante restaurantelor pentru evaluare, iar acestea erau împachetate în punguţe din material textil. Pentru a evita răspândirea frunzelor, cei care primeau ceaiul îl fierbeau direct în ambalajul textil în care era păstrat, inventând astfel binecunoscutul ceai la plic.

În ultimii ani tot mai multe ceainării pregătesc şi în România ceaiul după reţete tradiţionale şi işi rezervă statutul de locuri destinate celor care par să poată închide cumva timpul în aroma ceaiului pe care îl savurează.

1.2. Gama sortimentală

În România, categoria ceaiului se împarte în două mari segmente, respectiv ceaiurile tradiţionale din plante aromate, medicinale sau de fructe (mentă, muşeţel, sunătoare sau măceş) care poartă denumirea de ceai în mod aparent, întrucât nu provin din planta de ceai şi ceaiul din planta de ceai Camellia Sinthetis care se comercializează sub forma de ceai verde, negru, oolong şi alb.

Ceaiul alb provine din recoltarea mugurilor şi a frunzuliţelor foarte tinere pe care se distinge încă puful alb. Procesarea ceaiului este simplă şi nu presupune altceva decât uscarea frunzelor la o temperatură relativ scăzută, de multe ori fiind lăsate să se usuce la soare. Obiectivul este obţinerea unui grad cât mai scăzut de oxidare (“fermentare”). Dintre varietăţile de ceai alb, mai cunoscute sunt: Bai Hao Yin Zhen (Ace de argint), Bai Mu Dan/ Pai Mu Tan (Bujorul alb), Ceylon White (Ceai alb de Ceylon).

Ceaiul verde este obţinut oprind oxidarea frunzelor de ceai prin uscarea acestora imediat după recoltare. Ceaiul este procesat în maximum două zile după culegere. Ceaiuri chinezeşti: Longjing (Fântâna Dragonului), Bi Luo Chun (Melcul verde de primăvară), Chun Mee (Sprâncene preţioase; ceaiuri japoneze (ocha): Gyokuro (Picătura de rouă), Matcha; ceaiuri aromatizate: Jasmine, Osmathus.