Globalizare versus fragmentare statală

I. Introducere

Termenul “stat” deriva din cuvantul italian “lo stato”, inventat de Machiavelli, pentru a descrie intreaga ierarhie sociala care guverneaza si conduce o tara. Pe parcursul anilor, acest termen a capatat o semnificatie mult mai complexa si sofisticata. Folosindu-ne de conceptul machiavelic, Rasmunsen (2001) definea statul ca “autoritatea legitima suprema cu exercitarea fortei violente asupra unui grup”. Cu toate acestea, in mod vizibil, absent de la aceasta definitie este conceptul de autoritate teritoriala, dar autoritatea legitima si jurisdictionala a statului este stransa legata de acest atribut, ce nu poate fi ignorat.

Globalizarea si fragmentarea – acesti doi termeni se refera la diferite procese ce cuprind mediul politic social, economic, tehnologic si schimbul cultural. Acesti termeni inglobeaza domeniul de aplicare al uniformitatii de idei si practici politice, rapandirea tehnologiilor (informatie, comunicare, transport) care depaseste semnificatia spatiului si a gradului de diseminare de simboluri si semnificatii culturale.

Globalizarea, cu toate acestea, denota miscari atat in intensitate cat si in amploarea interactiunilor internationale. Pe de o parte, globalizarea se presupune intr-o anumita masura cu ideiile legate de integrare, interdependenta, multilateralism, deschidere si intrepatrundere. Pe de alta parte, arata spre raspandirea geografica a acestor tendinte si este inrudita cu globalismul, compresia statala, unversalizarea si omogenitatea.

Fragmentarea este insa, prescurtarea pentru tendintele opuse globalizarii si are doua dimensiuni. Pe de o parte sugereaza dezintegrarea, autarhie, izolare. Pe de alta parte, tendinta fragmentarii este spre nationalism si regionalism, separare spatiala si eterogenitate.

Aceste procese nu sunt doar la nivel international ci pe mai multe nivele, afecteaza angajamentele fata de internationalism, modelele de regionalism si chiar fata de coeziunea statelor in sine.

O caracteristica importanta a relatiilor internationale din secolul al XX-lea a fost procesul de crestere a globalizarii, care nu numai ca a transformat complet notiunea de timp si spatiu, dar a transformat, de asemenea, intregul pamant intr-un “oras” global. De asemenea trebuie remarcat faptul ca fenomenul de globalizare nu a fost la fel de-a lungul aceluiasi secol, reversul globalizarii find fenomenul de fragmentare si dezintegrare.

O parte comuna a celor doua fenomene este frontiera. Frontiera joacă un rol central în geopolitică în măsura în care participă la definirea statelor. Se impune o centrare pe analiza funcţiunilor politice ale frontierelor şi a stărilor de conflict ce pot decurge din definirea lor.

II. Fragmentarea statala

Secolul al XX-lea va rămâne cunoscut ca secolul înmulţirii statelor. In 1900 se puteau număra abia vreo patruzeci de state, dintre care puţin mai mult de o treime erau rezultatul decolonizării Americii Latine. In 1997 se puteau număra mai mult de 180. Această înmulţire a statelor s-a realizat în valuri şi în cea mai mare parte a cazurilor este rezultatul destrămării imperiilor.

După Primul Război Mondial, zece state s-au născut în Europa Orientală în urma dispariţiei Imperiului otoman, austro-ungar şi rus. Cel de Al Doilea Război Mondial va face posibilă apariţia unui anumit număr de state — Croaţia, Slovacia —, dar şi dispariţia altora — ţările baltice. Războiul şi consecinţele sale au amorsat un al doilea val de schimbări, marcat de procesele de decolonizare francez — Siria, Liban —, englez — India, Pakistan, Birmania (azi Myanmar), Ceylon (azi Sri Lanka), olandez — Indonezia. Iniţiat în siajul celui de al doilea conflict generalizat la scară mondială, procesul de decolonizare va fi principalul furnizor de noi state — trei în Indochina, trei în Maghrebul francez — până la sfârşitul anilor 1950. Apoi, în anii 1960, va veni rândul domeniilor coloniale europene din Africa — francez, englez, spaniol —, care au dus la crearea a mai mult de treizeci de state. Anii 1970 vor vedea crearea a peste douăzeci de microstate, aflate sub tutela Marii Britanii, în cea mai mare parte insulare, situate în Golf, în Caraibi şi în Oceanul Pacific. Această mişcare va fi completată prin decolonizarea definitivă a domeniului portughez, care va da naştere la cinci state, în sfârşit, anii 1990 vor cunoaşte, în cadrul dispariţiei sistemelor sovietic şi iugoslav, apariţia a zece noi state în Europa şi în Asia.

Fragmentarea poate fi inteleasa atat cantitativ cat si calitativ. La nivel cantitativ, crestera numarului de state ca urmare a disocierii de la fostele state nu este un fenomen nou. Cu toate acestea se disting doua etape foarte diferite: decolonizrea si prabusirea fostului regim sovietic.

Cu decolonizarea, incurajata in cea mai mare masura de catre Organizatia Natiuniulor Unite (ONU), societatea internationala a devenit “o masinarie” de fabricare a statelor. Numarul de state s-a triplat de-a lungul ultimilor 30 de ani, iar statul a aparut mai triumfator decat oricand. Noile state si-au afirmat cu fermitate suveranitatea lor, angajamentul lor fata de principiul neutralitate, dreptul de a-si alege in mod liber sistemul politic, economic si social intern.

In ultimii ani, cresterea numarul de state formate din disocierea de statele deja existente, a dezvoltat o noua dinamica intr-un context si caracter nou. Se poate afirma ca societatea internationala a devenit mai de graba o masina de distrugere a statelor de cat de producere a acestora. Ruperile si regruparile au potentialul de a se dezvolta impotriva societatii internationale actuale, in pofida rezistentei discrete a membrilor si instantelor sale. Acest lucru se poate vedea in cazurile URSS, Iugoslavia, pericole care ameninta in prezent unele tari africane; contrar acestui lucru sta cazul reunificarii Germaniei, dinamica din spatele acestei reunificarii fiind mai mult nationala de cat internationala.

La nivel calitativ, asemanarea dintre decolonizare si caderea regimului sovietic este faptul ca procesul de descompunere este mai puternic dar negativ. Intr-adevar, in ambele situatii – decolonizare si post-comunism – se poate vedea ca societatea internationala , pana acum nu a fost in pozitia de asigura dezvoltarea de noi state sau regimuri in termeni de dezvoltare economica, institutional din punct de vedere juridic, politic si social.

In cazul decolonizarii, este reamintit esecul legii de dezvoltare economica, informationala, comunicationala etc. mai grav este faptul ca, dupa cateva decenii de independenta, multe dintre noile state formate in anii ’50 si ’60 nu au reusit sa-si asigure stabilitatea politica sau socila, ele ramanand fragile si vulnerabile.

In cazul statelor post-comuniste, care au iesit din umbra regimului sovietic este inca prea devreme pentru a trage concluzii clare. Aceste dificultati vin pe plan politic, cu privire la nemultumirile initiale de tranzitie la democratie care nu pot reduse doar la monitorizarea operatiunilor electorale; pe plan economic, cu tranzitia catre o economie de piata, plan pentru care, la fel ca si pentru cel de dezvoltare este in proces de stabilire; si pe plan social, probleme cu identitatea nationala mai ales cand vine vorba despre minoritati.