Încălzirea Globală

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE ALE GLOBALIZĂRII

Globalizarea este un termen foarte uzilizat căruia îi putem atribui numeroase semnificaţii. Prin acest termen putem înţelege dezvoltarea pieţelor financiare globale, creşterea corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă asupra economiilor naţionale. Majoritatea problemelor pe care oamenii le asociază globalizării, incluzând pătrunderea valorilor de piaţă în acele domenii de care ele nu aparţin în mod tradiţional, pot fi atribuite acestor fenomene. S-ar putea discuta totodată despre globalizarea informaţiei şi a culturii, despre răspândirea televiziunii, a internetului şi a celorlalte forme de comunicare şi despre mobilitatea crescută a comercializării ideilor. Deşi globalizarea a fost percepută ca un fenomen, fiind considerată una din principalele provocări cu care se va confrunta începutul secolului XXI, ea a devenit un proces veritabil. Semnele cele mai evidente ale globalizării economiei sunt accelerarea constantă a ritmului de creştere a comerţului internaţional şi a investiţiilor transfrontaliere, cât şi intensificarea concurenţei, ale cărei efecte ar trebui să stimuleze bunăstarea. Globalizarea reprezintă o transformare fundamentală a structurilor, organizării şi naturii comerţului internaţional. Toate sectoarele industriale cunosc schimbări structurale profunde, însă ele apar mai evidente în acele sectoare care încorporează într-o proporţie ridicată tehnologii avansate (cum ar fi industria automobilelor, industria farmaceutică, telecomunicaţiile, etc.).

Dezvoltarea societăţilor multinaţionale a consolidat globalizarea comerţului. Pentru a-şi întări poziţiile competitive, firmele au integrat dimensiunea internaţională în structura şi strategia organizaţională prin externalizarea unor activităţi, prin relocalizarea producţiei lor şi prin promovarea distribuţiei produselor lor pe o multitudine de pieţe. Acest lucru este evidenţiat prin segmentarea operaţiunilor lor în activităţi separate, realizate în diferite locuri şi în diferite ţări şi prin acordurile importante, sub forma fuziunilor, achiziţiilor şi alianţelor strategice, care sunt observate astăzi. În cadrul globalizării, distanţa geografică devine un factor puţin important în stabilirea şi susţinerea relaţiile politice şi socio-culturale. Această largă internaţionalizare a relaţiilor cauzează deficite de natură democratică, ecologică, socială, de securitate, precum şi efecte „ricoşeu”, cum ar fi schimbarea mentalităţii şi structurii administrative. Globalizarea tehnologică. Primele mişcari ale globalizării tehnologice încep în 1945. Dezvoltarea satelitului şi a computerului, fuzionând în tehnicile de comunicare internaţională, conduc spre o explozie a comunicaţiilor şi mobilităţii, aşa cum le-a prevăzut Alvin Toffler în „Al treilea val”. Globalizarea politică. Anul 1989 însemna sfârşitul unor ideologii şi al unei ere, încheierea Războiului Rece, aproape toate ţările lumii au acceptat o economie bazată pe „piaţă şi democraţie”. Granitele devin mai uşor de trecut, se adânceşte interdependenţa globală, cuplată cu fenomenul de privatizare, mediatizare. Globalizarea economică. Încep să apară mereu mai multe produse „rulate” în comerţ, se dezvoltă piaţa financiară internaţională, apar companiile transnaţionale, se începe activitatea de ajutorare şi participare la acţiunile din Lumea a Treia . Integrarea progresului în lumea economică se presupune a contribui la îmbunătătirea calităţii mediului, creşterea veniturilor, îmbunătăţirea respectării drepturilor omului şi dreptul la utilizarea eficientă a resurselor.

Întâlnirea din 2002 de la Johannesburg (World Summit on Sustainable Development) a agreat acţiuni concrete asupra globalizării, deşi reuniunea avea ca titlu dezvoltarea durabilă. Aceste acţiuni se refereau la intensificarea rolului comerţului pentru o dezvoltare durabilă, prin încurajarea comerţului cu produse organice verzi din ţările în curs de dezvoltare şi prin întărirea acţiunii internaţionale pentru responsabilitatea comună.

Confruntările şi criticile emise având ca obiect globalizarea, în interiorul instituţiilor de la Bretton Woods – Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Mondială a Comerţului, Banca Mondială – conferinţelor internaţionale de la ONU (climat, biosecuritate, drepturile omului etc.), divergenţele exprimate în cadrul organizaţiilor regionale (Uniunea Europeană etc.), toate conturează opţiuni politice diferite.

Aceste opţiuni se referă în acelaşi timp la societate (având drept miză coeziunea socială), la sistemul internaţional (căruia i se cere mai multă transparenţă) şi la generaţiile viitoare (pentru tot ceea ce priveşte gestionarea patrimoniului comun al omenirii, sub aspectul dezvoltării durabile).

Cauza majoră a deteriorării mediului este reprezentată de eşecul pieţei, de neplata costurilor de mediu. Remediul constă în a-l determina pe poluator să plătească. Principiul „Poluatorul Plăteşte” este important atât în cazul Protocolului de la Kyoto cu privire la gazele cu efect de seră, cât şi în cazul înţelegerilor de control a ploilor acide. Va trebui să se găsescă o cale de a împiedica întreprinderile transnaţionale din industriile poluante să migreze către ţările în curs de dezvoltare. Controlul poluării este doar o componentă minoră a costului de producţie în orice activitate. Mai eficient ar fi ca firmele să răspundă prin inovarea şi îmbunătăţirea propriilor performanţe de mediu.

Multe voci blamează globalizarea pentru problemele lumii şi văd lumea puternic divizată între cei care câştigă şi cei care pierd. Astfel, sărăcia e o problemă globală care nu se restrânge, ci dimpotrivă, în ciuda procesului de progres care îl trăim la nivel global.

Sub umbra globalizării, astăzi, tot mai mulţi oameni se simt nesiguri, excluşi de la prosperitatea pe care globalizarea se presupune a o aduce, chiar departe de cele promise de politicienii care îi reprezintă.

Urmarea evenimentului din 11 septembrie 2001, comunitatea globală face în prezent eforturi să se acomodeze cu ideea de a trăi sub teama terorismului global ... care nu mai este acum problema unei singure ţări.