Instituționalismul American

Instituţionalismul american

În cadrul sistemului economic, instituţiile reprezintă o adevarată structură de rezistenţă pe care se sprijină întregul edificiu economic, inclusiv mecanismul de funcţionare a economiei. Procesele economiei reale şi ale celei nominale nu se pot desfăşura normal fără un sistem instituţional compus dintr-o reţea extinsă de reguli şi organizaţii. Astfel, s-a creat o teorie interesantă şi utilă care se află în plină ascensiune. Ea s-a dovedit a fi utilă mai ales pentru infăptuirea politicii economice privind reformele sau transformările sistemelor economice. Teoria economică instituţională, cunoscută şi sub numele de instituţionalism, reprezenta, la începuturile sale, un curent al gândirii economice care se afla, în ce priveşte modul de abordare şi concluziile, în opoziţie faţă de gândirea economică clasică şi neoclasică.

Apărut pe la sfârşitul secolului al XIX-lea în SUA şi format sub influenţa Şcolii istorice germane, instituţionalismul devine un curent mondial, căpătând o largă răspândire în Franţa, Suedia, Germania, Anglia.

Cei mai de seamă reprezentanţi ai instituţionalismului, toţi amerciani de origine sunt: T. Veblen (1857-1929), J. R. Commons (1862-1945), W.S. Mitchell (1874-1948), J.M. Clark (1884-1963), A.A. Berle (1895-1971), J.K. Galbraith (1908).

Ei au fost animaţi de dorinţa de a promova studiul instituţiilor şi istoriei în câmpul economiei politice, manifestându-se făţis împotriva metodelor abstracte şi deductive folosite de ştiinţa economică neoclasică şi adresând acesteia critici distructive în ceea ce priveşte atât metodele utilizate (mai ales marginalismul), cât şi obiectul de studiu. Totodată, scopul acestui curent a fost, pe de o parte, de a sublinia rolul organizaţiilor sociale, politice şi economice în determinarea evenimentelor şi evoluţiei economice, iar, pe de altă parte, de a înlătura teoria economică standard (inclusiv cea clasică) întrucât ea ignoră mediul neeconomic (instituţional) în care indivizii iau deciziile.

În decurs de peste un secol, în cadrul instituţionalismului au apărut o mulţime de microcurente care diferă între ele chiar şi în chestiuni principiale. Cu toate acestea, există cateva trăsăuri esenţiale, proprii tuturor instituţionaliştilor. Cunoscutul teoretician al istoriei gândirii economice engleze Marc Blaug scrie: ,, Dacă încercăm să identificăm esenţa instituţionalismului, vom întâlni trei trăsături metodologice principale: 1) insatisfacţia faţă de nivelul ridicat de abstractizare al ştiinţei economice neoclasice şi în special faţă de tendinţa statică a teoriei tradiţionale a preţului; 2) solicitarea integrării ştiinţei economice cu alte ştiinţe sociale care se poate califica drept «încrederea în avantajele abordării interdisciplinare»; şi 3) dezaprobarea empirismului cauzal al economiei clasice şi neoclasice exprimată prin propunerea de a efectua investigaţii cantitative detaliate”. În plus, s-a pledat pentru... o atitudine favorabilă intervenţiei statului.

Instituţionalismul ca doctrină economică are următoarele trăsături definitorii:

a) O atitudine critică faţă de un şir de aspecte negative ale capitalismului, precum şi faţă de unele concepte teoretice clasice şi neoclasice;

b) Calificarea instituţiilor drept forţă motrice a dezvoltării social-economice;

c) Justificarea amestecului statului în economie în scopul evitării crizelor, şomajului cât şi al obţinerii veniturilor nelegitime;

d) Efectuarea unei analize preponderent macroeconomice;

e) Promovarea ideii primatului socialului în raport cu economicul