Liberalism și democrație - Norberto Bobbio - recenzie

Unul dintre cei mai importanţi autori de ştiinţă politică- Norberto Bobbio s-a născut pe 10 octombrie 1909, la Torino, a fost profesor de drept şi filozofie politică la Camerino, Siena, Padova şi Torino, membru în Accademia dei Lincei, senator pe viaţă din 1984, reprezentând grupul Democraticilor de Stânga – Ulivo, editorialist la La Stampa, teoretizează stânga şi dreapta, în mod obiectiv, fără a-şi trăda ideile de stânga.

Opera sa cuprinde aproape 1700 de titluri, din care peste 30 de cărţi, cele mai influente fiind: Scienza e tecnica del diritto (Torino, 1934), Teoria della scienza giuridica (Torino, 1950), Il positivismo giuridico (Torino, 1961), Diritto e Stato nel pensiero di E. Kant (Torino, 1969), I problemi della guerra e le vie della pace (Bologna,1979), Il futuro della democrazia. L’età dei diritti (Torino, 1989), Destra e sinistra (Roma, 1994- Torino, 1984).

Autorul este reprezentantul stângii democratice iar opera sa reflectă doctrina liberală. Ceea ce îi caracterizează opera şi gândirea este consecvenţa, cu alte cuvinte, în ciuda schimbărilor de regim, el a fost unul din puţinii ‘cărturari’ care nu şi-au trădat ideile.

În prefaţa editată de Daniel Barbu, care poartă numele- “Pesimismul luminat sau despre posibilitatea gândirii de stânga”, este abordată tocmai această durabilitate a ideilor. Daniel Barbu face o comparaţie între soarta ideilor din Italia, respectiv România. Concluzia acestei comparaţii poate fi sintetizată în afirmarea unui deficit de durabilitate a conţinutului ideatic românesc în perioada comunistă. Abordarea lui Daniel Barbu generează o mulţime de observaţii în ceea ce priveşte raportul om- idee în perioada regimului comunist. El sesizează deruta generală apărută în rândul oamenilor în privinţa relaţiei om- idee. Altfel spus, trebuie să se ţină cont de consecinţele reale ale regimului( oamenii care au fost afectaţi în mod direct de brutalitatea regimului) şi de asemenea faptele care au provocat suferinţa oamenilor au fost săvârşite tot de oameni, căci ideologia în sine nu poate ucide. Sub totalitarism, românii au fost lipsiţi de posibilitatea de a- şi alege soarta, de a formula opinii publice, de a- şi exprima gândurile, au trăit sub imperiul fricii. Există cel puţin patru tipuri în care pot fi încadrate atitudinile şi comportamentele publice ale generaţiilor care au trăit în România între 1948 şi 1989.

În prima categorie se încadrează cei care au avut o atitudine de rezistenţă şi anume, cei care s- au refugiat în munţi şi s- au opus violent noului regim, dar mai este vorba si despre preoţii, intelectualii, creştinii militanţi, sau simplii ţărani care şi-au formulat în public opoziţia faţă de totalitarism.

A doua categorie se referă la cei care s-au supus în mod pasiv şi anume românii care deşi nu împărtăşeau principiile comunismului, acceptau consecintele acestuia.

Cea de-a treia categorie caracterizată de supunerea activă, formată din românii care s-au înscris în partidul comunist pentru a face carieră, pentru a trăi mai bine, pentru a atinge un anumit nivel de împlinire.

Al patrulea tip de atitudine, cea a participării. Românii care i-au aparţinut au fost, laolaltă şi luaţi în parte, însuşi regimul, partidul, securitatea şi însăşi puterea.

Norberto Bobbio îşi propune prin cartea să pună sub reflectoarele raţiunii termenii de liberalism şi democraţie. Clarificarea acestor termeni luaţi separat dar şi stabilirea elementelor comune, îşi revendică necesitatea pentru a înţelege regimurile actuale, aşa cum pot fi ele percepute la nivel teoretic dar şi politic.

Primul capitol se numeşte “Libertatea Modernilor”. Autorul încearcă să stabilească nuanţele raportului liberalism-democraţie. Pentru înţelegere, el dă printre rândurile sale definiţiile celor doi termeni. Prin urmare, prin ‘liberalism’ se înţelege o concepţie despre stat, şi anume aceea conform căreia statul are puteri şi funcţii limitate, ca atare el se opune fie statului absolut, fie statului numit în zilele noastre, social. Prin ‘democraţie’ se întelege în mod curent una dintre numeroasele forme de guvernare, aceea

în care puterea se află nu în mâinele unuia, ale câtorva, ci în mâinele tuturor, mai bine zis ale majorităţii; ca atare ea se opune formelor autocratice, ca monarhia sau oligarhia. Din definiţiile celor două noţiuni reiese ideea că un stat liberal nu este neapărat democratic. Pentru a pune în evidenţă antiteza liberalism - democraţie, Bobbio face referire la Benjamin Constant. Esenţa antitezei dintre liberalism şi democraţie constă în exigenţa de a limita puterea, iar pe de altă parte, exigenţa de a o împărţi. Constant îi citează iniţial pe antici pentru a urmări raportul liberalism - democraţie, pentru a ajunge ulterior la autorul Contractului social, Jean-Jacques Rousseau. Conceptul de voinţă generală dezvoltat de Rousseau atribuie statului suveranitate, dar nu se poate spune că Rousseau ar fi împins principiul voinţei generale până la a nu mai recunoaşte necesitatea limitării puterilor statului: a- i atribui paternitatea ‘democraţiei totalitare’ înseamnă a întreţine o polemică pe cât de bogată pe atâ de greştă