Macrocriza

Introducere

Economia unei țări reprezintă cadrul fundamental de dezvoltare și afirmare economico-socială a oamenilor. Privind aceste economii ca entități bine conturate, a căror dezvoltare presupune stabilirea unor rapoarte economice optime, nu putem ignora fenomenele monetare, deoarece moneda este însăși elementul cheie al vieții economice și sociale.

Unul din cele mai importante obiective ale politicii economice este, în cazul majorității statelor contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflației. Cu toate acestea, nu numai definirea și măsurarea inflației, ci și însăși natura fenomenului inflaționist actual, precum și mijloacele cele mai potrivite de luptă contra inflației continuă să provoace numeroase controverse. Deși există diferențieri între diversele curente de gândire economică, socială și politică privind natura și efectele inflației, se poate vorbi de un consens privind necesitatea controlării inflației și evitării procesului inflaționist.

Fenomenul inflaționist prezintă o importanță deosebită în cadrul țărilor cu economie de piață. Acesta reprezintă existența în economie a unei mase monetare care depășește nevoile economiei, ceea ce determină deprecierea monedei naționale. Deși cele mai multe efecte ale inflației au caracter negativ, putem vorbi și de avantaje ale apariției acesteia, dacă indicele nu are o valoare excesivă, contribuie la impulsionarea creșterii economice.

În România, fenomenul inflaționist a atins valori „extreme” odată cu trecerea de la economia centralizată la economia bazată pe principiile pieței. Procesul de liberalizare a prețurilor s-a realizat în mai multe etape, astfel că în noiembrie 1990 a avut loc prima etapă. Chiar dacă economia era centralizată, înainte de 1990, inflația exista doar că avea valori mici în comparație cu perioada de după 1990. Economia funcționa pe baza unui plan realizat de către stat, iar investițiile în economie erau realizate după bunul plac și nu în funcție de rentabilitate. În plus, toate întreprinderile erau proprietatea statului, beneficiind de subvenții pentru realizarea activității, ceea ce a dus la neglijarea eficienței operațiunilor realizate, uneori veniturile din vânzarea produselor obținute erau inferioare cheltuielilor ocazionate de producția acestora.

În România procesul inflaționist s-a declanșat odată cu prima liberalizare a prețurilor ce a avut loc în noiembrie 1990. Acest lucru nu înseamnă însă că până atunci țara noastră nu a cunoscut inflație. Până în anul 1990 însă, economia a funcționat pe bazele unui sistem centralizat la maximum, cu subvenționari și efectuări de investiții care nu aveau legătură cu nici o logică economică. În același timp se practicau prețuri „dictate”, rigide, care nu luau în calcul raportul dintre cererea și oferta de pe piața, iar de multe ori prețul era mai mic decât costul bunurilor.

Aceasta stare de lucruri a făcut ca, odată cu trecerea României la economia de piață, intervenită după decembrie 1989, (teoretic doar, datorită faptului ca raporturile libere de pe piața sau manifestat mult mai târziu) să asistăm la o explozie a prețurilor, îndeosebi la bunurile de consum ale populației. Durata și intensitatea procesului inflaționist din România au avut coordonate mai ridicate față de celelalte țări care au trecut de la economia de tip centralizat la economia de piață și datorită unui ansamblu de cauze (unele menționate mai sus) care țin de condițiile obiective de funcționare a economiei dar, în special de natura politicii economice promovată de guvernele care s-au succedat la putere.

Inflația este un fenomen deosebit de complex. Nici unul dintre agenții economici nu o poate controla în ansamblu. Ei pot însă să-și adapteze compor tamentul la starea și sensul procesului și să ia deciziile privind afacerile lor în raport de anticipările care se conturează în societate, precum și de anticipările lor proprii.

Datorită multiplelor cauze care îi sunt asociate, inflația, ca fenomen persistent și dăunător în economie, nu poate fi stăpânită decât prin aplicarea unui complex de măsuri corelate, iar rezultatele acestora nu pot apărea, în mod obiectiv, imediat. Esențial este însă ca politica economică să fie în mod consecvent orientată spre combaterea cauzelor care generează inflația, transmițând astfel un mesaj convingător publicului (agenți ecoomici și populație) din țară și, la fel de important, lumii financiare internaționale.

Inflația este considerată de cei mai mulți specialiști ca fiind unul dintre cele mai grave dezechilibre macroeconomice care pun în pericol dezvlotarea și progresul economic al unei țări. “Ce este inflația?” este o intrebare pe care mulți ne-o adresăm din curiozitate observând ca banii nu ne mai ajung de la o lună la alta. Chiar dacă în prezent, salariile angajațiilor au crescut aceștia cumpără mai puține mărfuri. Practic, vedem că salariul crește pe hârtie însă, în realitate el scade și astfel oamenii nu își mai pot satisface integral nevoile, fiind nevoiți să renunțe la acestea.

Legătura inflației cu nivelul prețurilor s-a dovedit a fi un alt punct important de răscruce pentru umanitate. Apariția teoriei generale a lui Keynes, în anul 1936, a fost considerat momentul asaltului teoriei cantitative asupra teoriei monetariste, care a dominat macroeconomia timp de 40 de ani.

Referindu-ne la inflație ca fiind o consecință a prea multor bani, economiștii au fost forțați să lupte cu problema operațională: „Cât de mult înseamnă mult?” Teoria cantitativă a oferit un răspuns clar la această întrebare: „prea mulți bani” reprezintă o creștere a masei monetare acompaniată de o creștere a nivelului general al prețurilor. Când teoria economică keynesiană a contestat legătura directă dintre bani și nivelul prețurilor, inflația a pierdut asocierea cu banii și a ajuns să fie în primul rând asociată cu starea prețurilor.