Perspectivele serviciilor de învățământ în România, în regiunea de nord-vest

Regiunea de Nord-Vest (Transilvania de Nord) a fost creată în baza legii 151/1998 (modificată prin legea 315/2004) prin asocierea voluntară a administraţiilor publice locale, dar nefiind momentan o unitate administrativ-teritorială şi neavând personalitate juridică.

Regiunea de Nord-Vest este una din cele 8 regiuni de dezvoltare din România şi include 6 judeţe: Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj. Suprafaţa regiunii este de 34.159 kmp, reprezentând 14,32 % din suprafaţa ţării, cu o populaţie totala de 2.744.914 locuitori. Regiunea se situează pe locul patru la nivel naţional în privinţa suprafeţei şi a populaţiei.

Regiunea cuprinde 421 unităţi administrativ-teritoriale: 6 judeţe, 42 de oraşe din care 15 municipii, 398 comune şi 1.823 de sate. Regiunea dispune de o poziţie geografică strategică, având graniţe cu Ungaria şi Ucraina, cât şi cu regiunile de dezvoltare Centru, Vest şi Nord-Est din România.

În acest proiect vom analiza perspectivele serviciilor de învăţământ în România, în Regiunea de Nord-Vest.

Este unanim recunoscută importanţa învăţământului în general şi a celui universitar în special în starea prezentă şi viitoare a unei naţiuni. Educaţia reprezintă un act de conştiinţă, de calitatea căruia depinde în bună parte nu numai bunăstarea viitoare a naţiunii respective ci, în acelaşi timp, puterea, influenţa şi chiar existenţa ei ca entitate distinctă în configuraţia regională şi mondială.

Astăzi, mai mult ca oricând, schimbare pare caracteristica esenţială ce guvernează lumea, prin profunde şi extrem de rapide modificări ale configuraţiei economiei mondiale sub aspect tehnic, economic, social şi politic. În încercarea de a înţelege complexitatea dinamicii mondiale, cunoaşterea devine „componenta numărul unu a dezvoltării economice”, aşa cum a definit-o Herbert Simon, laureat al Premiului Nobel.

Fenomenul cunoaşterii stă la baza progresului societăţii, supravieţuirea, dezvoltarea şi succesul atât a societăţii cât şi a organizaţiilor fiind asigurate de resurse strategice precum informaţia şi cunoaşterea. În ultimii ani, reprezentanţi de seamă ai unor diferite domenii de activitate au afirmat că lumea intră într-o eră numită "Economia Cunoaşterii", că are loc o "Revoluţie a Cunoaşterii", ale căror efecte se vor face simţite la nivelul tuturor ţărilor de pe glob.

Spre deosebire de societăţile preindustriale şi industriale, în care cunoaşterea era acumulată în special prin experienţă (learning by doing), în economia cunoaşterii oamenii, ca principala forţă motrice a economiei, trebuie să înveţe, atât înainte de a pătrunde pe piaţa muncii, la şcoală, parcurgând diferitele nivele de instruire specifice sistemului formării profesionale, dar şi după aceea, adaptându-se prin diferite subsisteme specifice educaţiei permanente, cerinţelor tot mai complexe ale dinamicii mondiale. Capacitatea umană de a crea şi folosi în mod efectiv şi inteligent cunoştinţele pe o bază în continuă schimbare contează cel mai mult. Educaţia şi formarea permanentă constituie cea mai bună cale pentru fiecare de a lua contact cu provocarea schimbării.

- această mare aventură umană reclamă neîntârziat revoluţionarea educaţiei, recunoaşterea rolului central al cunoaşterii în dezvoltarea economică presupunând acordarea unei priorităţi absolute învăţământului...” (J.J. Servan-Shreiber, Sfidarea mondială 1986 şi Revoluţie în cunoaştere, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990).

Au fost efectuate numeroase studii pentru a se demonstra contribuţia educaţiei la creşterea economică, iar rezultatele vin să confirme ceea ce astăzi unanim se recunoaşte şi anume rolul decisiv pe care educaţia îl are asupra dezvoltării economice şi sociale, în care educaţia superioară, realizată în centrele de învăţământ superior, răspunde cel mai bine cerinţelor impuse de noua eră a cunoaşterii.

Contribuţia educaţiei la creşterea economică se produce prin două mecanisme. Primul, şi cel mai cunoscut este prin crearea de noi cunoştinţe (creşterea Schumpeteriană). Indivizii mult mai bine educaţi vor deveni mai târziu oameni de ştiinţă şi investitorii care vor lucra pentru a contribui la mărirea stocului de inteligenţă umană prin dezvoltarea a noi procese şi tehnologii.

Un al doilea mecanism prin care educaţia afectează creşterea economica este transmiterea de cunoştinţe si informaţii. Şcolile şi universităţile asigură nivelul de educaţie şi instruire necesare pentru a putea înţelege informaţia noua, şi la acest capitol România se menţine încă printre ţările fruntaşe.

Sistemul de educaţie include ansamblul organizaţiilor sociale (economice, politice, culturale) şi al comunităţilor umane (familie, comunitate locală, naţiune) care, în mod direct sau indirect, intenţionat sau spontan, realizează funcţii pedagogice, contribuind la formarea şi dezvoltarea personalităţii umane.

În viziune postmodernistă, sistemul de învăţământ, în sens larg, cuprinde “ansamblul instituţiilor care participă la organizarea arhitecturii şcolare, adică la derularea generală a studiilor pe cicluri, orientări, filiere etc.” (“Dictionnaire encyclopedique de l’education et de la formation”, 1994, p. 956). Privit din această perspectivă, sistemul de învăţământ are un caracter deschis incluzând pe lângă instituţiile şcolare şi universitare cu caracter formal şi instituţiile specializate în instruire nonformală, cum ar fi centrele de pregătire profesională, cluburile, taberele şcolare, programele de radio/televiziune şcolară/universitară, pe de o parte şi pe de altă parte, diferiţi agenţi sociali cu care şcoala stabileşte relaţii de tip contractual (şcolile militare, şcolile profesionale, biserica) sau consensuale ( familia, comunitatea locală).

În sens restrâns sistemul de învăţământ cuprinde instituţiile şcolare (şcoala primară, gimnaziul, liceul, învăţământul profesional şi superior), organizate pe trepte, cicluri şi ani de studii. Privit din acest punct de vedere, sistemul de învăţământ este definit ca sistem şcolar, “specializat în realizarea funcţiilor pedagogice ale sistemului de educaţie la nivelul procesului de instruire, în cadrul concret al activităţii didactice/educative.” (Dicţionarul de pedagogie, 1979)

Ca “parte a sistemului de educaţie”, sistemul de învăţământ cuprinde “reţeaua organizaţiilor şcolare” determinată în plan pedagogic şi juridic, în contextul unor “servicii publice” dorite a fi deschise şi receptive permanent la nou în vederea realizării cu maximă eficienţă a activităţii de bază a procesului de învăţământ, şi anume instruirea. (“Dictionnaire encyclopedique de l’education et de la formation”, 1994).

Analiza educaţiei poate fi realizată la nivel de sistem şi de proces. La nivel de sistem avem în vedere sistemul de educaţie şi de învăţământ. La nivel de proces, avem în vedere o serie de aspecte dinamice dezvoltate în cadrul raporturilor existente între educaţie şi principalele subsisteme ale vieţii sociale (de exemplu: evoluţia populaţiei şcolare, planificarea educaţiei, democratizarea educaţiei, informatizarea învăţământului).

Relaţia specială existentă între învăţământ şi societate evidenţiază contribuţia şcolii la:

- dezvoltarea economică (raporturile existente între succesul şcolar şi cariera profesională);

- schimbarea socială (raporturile existente între evoluţia şcolii şi stratificarea şi mobilitatea socială);

- confirmarea unor modele culturale şi comunitare (rolul şcolii în afirmarea modelului cultural al societăţii industrializate sau postindustriale, respectiv rolul şcolii în afirmarea caracterului naţional al educaţiei).

Masificarea învăţământului superior reprezintă o importantă consecinţă a schimbării. Evoluţia învăţământului superior în mod tradiţional elitist spre un învăţământ superior de masă reprezintă o reflectare a noilor dezvoltări tehnologice, a valorilor democratice, a cerinţelor noii societăţi bazate pe cunoaştere

În România, învăţământul superior este cel care generează specialiştii care vor conduce într-un viitor apropiat societatea şi economia românească integrată în Uniunea Europeană. Realizarea unei conduite orientate spre calitate constituie o constrângere majoră în procesul de integrare europeană a României fiind în acelaşi timp “elementul vital pentru atingerea unei economii prospere” (M.Juran). O importanţă majoră o are în această privinţă componenta educaţională, nu numai sub aspectul calităţii prestaţiei ci în însăşi integrarea nevoii de calitate în cultura naţională.