Piața de Capital

1.1. CONCEPT ŞI TRĂSĂTURI

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile şi disperate din economie sunt dirijate de către agenţii economici sau către orice entităţi publice şi private solicitatoare de fonduri.

Existenţa pieţei de capital este determinată de cererea de capital pentru necesităţi curente de trezorerie şi pentru investiţii, şi totodata, este condiţionată de un proces real de economisire ca fundament al ofertei de capital.

Piaţa de capital leagă emitenţii hârtiilor de valoare cu investitorii individuali şi instituţionali prin intermediul brokerilor, dealerilor şi al societăţilor de intermediere a tranzacţiilor cu valori mobiliare.

Conceptul de piaţă de capital are însă conotaţii mult mai profunde ce decurg din relaţiile de alocare a resurselor disponibile în scopul fructificării acestora şi al satisfacerii cererii de capital dintr-o economie.

Din punctul de vedere al sferei sale de cuprindere, în literatura de specialitate s-au structurat două concepţii referitoare la piaţa de capital :

- Concepţia anglo-saxonă;

- Concepţia continental-europeană ;

În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital formeaza împreună cu piaţa monetară ceea ce se numeşte piaţa financiară În acest context piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor mobiliare şi asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung.

În concepţia continantal-europeană, piaţa de capital are o structură complexă care cuprinde : Piaţa monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară.

Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt şi mediu, fiind reprezentată de piaţa interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă negociabile.

Piaţa ipotecară este o piaţa specifică finanţării construcţiei de locuinţe, pe care acţionează organismele ce acordă împrumuturi sub forma creditului imobiliar, casă de refinanţare care asigură reîntregirea fondurilor băncilor creditoare şi băncile ipotecare.

Piaţa finaciară este piaţa capitalurilor pe termen lung, pe care se emit şi se tranzacţionează valori mobiliare ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri.

Practica din România pune în evidenţă opţiunea pentru concepţia anglo-saxonă, potrivit căreia piaţa de capital este o componentă a pieţei financiare.

Piaţa de capital prezintă urmatoarele trasături :

- Este o piaţă deschisă, în sensul că plasamentul este efectuat în marea masă a investitorilor, iar tranzacţiile cu valori mobiliare au caracter public;

- Produsele pieţei sunt instrumente pe termen mediu şi lung. Pe piaţa de capital banii sunt investiţii pe o perioadă mai mare de un an, în timp ce pe piaţa monetară, resursele sunt utilizate pentru finanţări pe termen scurt ;

- Valorile mobiliare , ca produse ale pieţei, se caracterizează prin negociabilitate şi transferabilitate.

- Tranzacţionarea valorilor mobiliare nu este directă, ci intermediarăă.

Piaţa de capital oferă modalităţi de investire, respectiv de atragere a capitalului, diferite de cele specifice sistemului bancar.

1.1.1. Cererea şi oferta de capital

Mişcarea fondurilor în economie se poate realiza în două modalităţi :

- prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a

resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri – finanţare indirectă;

- prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piaţa financiară –

finanţare directă.

În cazul finanţării directe se pun în circulaţie titluri financire şi, o data cu ele, se

stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii de titluri, care reprezintă cererea de fonduri şi cumpărătorii acestora, cei ce reprezintă oferta de fonduri.

Cererea de capital aparţine unor operatori cum sunt : societăţi industriale şi comerciale publice şi private, alte categorii de agenţi economici, instituţii financiar-bancare şi de asigurări, instituţii publice, guverne, organisme financiar-bancare de pe piaţa internaţională.

Cererea de capital se poate grupa în :

a) cererea structurală de capital ;

b) cerere legată de factori conjucturali ;

a) Cererea structurală este determinară de nevoia finanţării unor acţiuni economice în

diverse ramuri de activitate, achiziţionarea bunurilor de investiţii şi finanţarea unor program, de dezvoltare, constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale instituţiilor şi organismelor financiar-bancare naţionale şi internaţionale

c) Cererea conjucturală este efectul insuficienţei sau indisponibilităţii resurselor interne,

restricţiilor excesive în acordarea creditelor, nevoilor financiare generate de deficitul bugetar şi de cel al balanţei de plăţi externe.

Exponenţii cererii sunt debitori pe piaţa financiară. Aceştia pot fi grupaţi astfel :

a) după activitatea desfăşurată :

- ăăăîntreprinderi publice şi particulare fără profil financiar ;

- bănci comerciale şi alte instituţii bancare ;

- instituţii monetare centrale.

b) după scopul urmărit :

- finanţarea industriei şi gospodăriei comunale ;

- petrol şi gaze naturale ;

- transport şi servicii publice ;

- bănci şi finanţe ;

- organizaţii internaţionale ;

- scopuri generale.

Oferta de capital provine din economisire, adică din tot ceea ce rămâne în posesia deţinătorilor de venituri, după ce îşi satisfac necesităţile de consum.

Oferta de capital aparţine deţinătorilor de capitaluri : societăţi comerciale, bănci, case de economii, societăţi de asigurare, case de pensii, persoane particulare. Oferta este reprezentată de disponibilităţi băneşti temporar libere pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută de investitori.

Investitorii se împart în douî mari categorii :

a) individuali ;

b) instituţionali.

Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care fac tranzacţi de

dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare.

Aceştia pot fi :

- investotori pasivi pe termen lung, care cumpară şi păstrează valorile mobiliare cu scopul de a-şi asigura câştuguri de capital pe termen lung.

- negociatori activi care încearcă să valorifice mişcarea cursului bursier în vederea obţinerii unui profit.

Investitorii instituţionali sunt societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni

mari. Aceştia cuprind : băncile, societăţile de asigurare, societăţile de investiţii, fondurile mutuale, organizaţiile care gestionează fondurile de pensii.

1.1.2. Structura pieţei de capital

Diversitatea produselor tranzacţionale, a procedurilor şi tehnicilor de vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare, precum şi modalităţile diferite de finalizare a tranzacţiilor sau modul de formare a preţului valorilor mobiliare au impus structurarea pieţelor de capital în raport de diferite categorii :

a. Privită prin prisma producerii şi comercializarii valorilor mobiliare, piaţa de capital cuprinde 2 segmente :

- piaţa primară – piaţa pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt negociate pentru

prima oara ;

- piaţa secundară – piaţa pe care sunt tranzacţionate valori mobiliare aflate deja în

circulatie.

b. Dupa obiectul tranzacţiei se deosebesc :

- piaţa acţiunilor – piaţa pentru acţiuni comune şi preferenţiale ale corporaţiilor

private ;

- piaţa obligaţiunilor – piaţa pentru instrumente de datorie de orice fel ;

- piaţa contractelor la termen ( Futures) – piaţa pe care valorile mobiliare se

tranzacţionează pentru livrarea şi plata viitoare. Instrumentul tranzacţional este numit contract la termen. Valorile mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte de scadenţa contractului.

- Piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se tranzacţionează valori mobiliare pentru

livrarea conditionaţă. Instrumentul tranzacţionat este numit contract de opţiuni. Contractul este executat la opţiunea deţinătorului. Cele mai des întalnite tipuri de contracte de opţiuni sunt : opţiunile call (de cumpărare) şi opţiunile put ( de vânzare). O opţiune de cumpărare permite deţinătorului să cumpere o anumită valoare mobiliară, de la vânzatorul sau emitentul opţiunii, la un anumit preţ, înainte sau la o anumită scadenţă. O opţiune de vânzare permite deţinătorului să vândă o anumită valoare mobiliară, către emitentul opţiunii, la un anumit preţ, la un moment viitor.

c. După modul de formare a preţului valorilor mobiliare, piaţa de capital se structurează în :

- Piaţa de licitaţie – piaţa în care tranzacţionarea este condusaăde o parte terţă, în

funcţie de suprapunerea preţurilor la ordinele primite de a cumpăra sau de a vinde o anumită valoare mobiliară. Persoana care tranzacţionează este un agent de piaţă. Cererile şi ofertele menţionează atât preţul, cât şi cantitatea. Tranzacţiile se realizează la acele preţuri pentru care există atât cerere, cât şi ofertă. Cumpărătorii şi vânzătorii nu tranzacţionează unul cu celălalt şi, în celălalt, nu cunosc identitatea celeilalte părţi. Piaţa este impersonală şi organizată, având reguli de tranzacţionare fixe. Funcţioneaza într-un sediu cu o localizare fizică centrală unde tranzacţionarea se realizează, de regulă, prin licitaţie.