Piața Valutară

CAPITOLUL I

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PIEŢEI VALUTARE

1. 1. Semne băneşti utilizate şi negociate pe piaţa internaţională

1.1.1. Valutele

Valutele sunt monede naţionale care au circulaţie, putere de plată şi pot fi constituite rezervă şi în alte ţări decât în cea emitentă. Într-un sens mai strict, noţiunea de valută desemnează acele monede care sunt utilizate în mod efectiv, în plăţi şi plasamente internaţionale (valută forte).

Luând în considerare forma de emitere a valutelor se disting:

- Valuta efectivă care se prezintă sub formă de bancnote sau monezi. Are o utilizare mai redusă datorită riscului de a fi furată sau pierdută. Transmiterea ei în alte ţări, în cantitate mai mare, necesită unele mijloace de securitate. Chiar şi în cazul unor plăţi minore, cum ar fi cheltuielile de deplasare a unor persoane, se preferă alte mijloace de plată, mai sigure, cum sunt cecul de călătorie şi tichetul de credit (cardul).

- Valuta în cont poate fi utilizată la dispoziţia titularului de cont, ea transformându-se, la cererea acestuia, din disponibil în cont la bancă în numerar. Valuta în cont poate fi, după modul de depunere, la vedere si la termen.

Din punct de vedere al capacităţii de preschimbare, valutele pot fi:

- valute convertibile

- valute de convertibilitate limitată

- valute neconvertibile

Pentru ca valuta să fie convertibilă, ea trebuie să deţină însuşiri în raport de caracteristicile sistemului bănesc respectiv. Convertibilitatea, ca însuşire a monedei naţionale, a evoluat în timp, în funcţie de caracteristicile sistemelor băneşti.

Astfel, în cadrul sistemului bănesc etalon aur clasic, pentru afirmarea şi impunerea ei, în funcţiile monedei s-a păstrat o bună perioadă de timp legătura cu metalul monetar aflat în rezerva băncii emitente, mecanismul realizându-se astfel:

- banca emitentă păstra în depozit, ca element de activ în bilanţ, cantităţi importante de aur-monedă, în timp ce moneda de hârtie, reprezentând în bilanţ un element de pasiv, participă la operaţiuni de schimb pe piaţă;

- utilizarea monedei de hârtie şi a celei de cont ca instrumente monetare a fost susţinută prin mecanismul convertibilităţii: primind la cerere echivalentul în aur-monedă, deţinătorii bancnotelor manifestau încredere în mecanismul monetar astfel creat. Aurul monetar păstrat în rezerva băncii continua să îndeplinească funcţia de etalon şi de rezervă, fără a fi prezent în circulaţie.

Pe plan intern, acest mecanism de legătură funcţiona ca un sistem cu trei etaje:

deţin

convertite la bancă în

obţinând de la

banca de emisiune

De asemenea, pe plan extern, deţinerea de franci francezi (de exemplu) de către un nerezident, sub forma bancnotelor sau depozitelor, îi conferă acelaşi drept de convertire în aur-monedă ca şi în cazul în care francii ar fi fost deţinuţi de un rezident francez.

Mecanismul a funcţionat relativ normal atât timp cât a existat un anume echilibru între cantitatea de aur-monedă şi necesarul de monedă-hârtie cerut de schimbul de bunuri în ascensiune. În timp ce mărimea depozitului de aur-monedă era funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul monetar, cantitatea de semne monetare era dependentă de volumul tranzacţiilor. Se va naşte dezechilibrul între cererea şi oferta de monedă, fenomen ce va duce la desprinderea monedei-semn de metalul- monetar astfel încât: moneda-semn, cu mici excepţii, va rămâne unica formă a monedei în circulaţie pe pieţele naţionale, emisiunea ei bazându-se tot mai mult pe producţia de bunuri destinate schimbului, faţă de care se află într-o dependenţă directă.

Cererea monedei-semn rămâne de competenţa băncilor, dar garanţia materială trece treptat în economie, identificându-se cu bunurile produse. Crearea monedei-semn a semnificat punerea în circulaţie a unei cantităţi de masă monetară şi, în nici un caz, substituirea unei forme a acesteia cu alta.

Convertibilitatea bancnotelor cu aur-monedă şi apoi în aur-lingouri se va restrânge şi se va suspenda definitiv din practica monetară internă după anii 1929 – 1933.

Pe plan extern, continuă să circule metalul monetar sub formă de monedă sau lingouri. Încrederea în moneda de hârtie emisă de alte ţări trebuia pregătită şi câştigată în timp de factori similari celor interni. Acest fapt se produce în 1944 şi coincide cu momentul creării Sistemului Monetar Internaţional prin Acordurile Conferinţei Financiare şi Monetare de la Bretton Woods.

Mecanismele monetare create în 1944 se vor caracteriza prin câteva elemente noi care vor modifica raportul dintre moneda-marfă şi moneda-semn: