Politica monetară a Uniunii Europene

Procesul integrării europene a debutat oficial în 1952, când a fost creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.

În anul 1957, şase ţări europene(Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) au semnat tratatul de la Roma, având ca obiectiv înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor prin crearea Pieţei Comune. Cu timpul a devenit evident că era necesară o cooperare economică şi monetară mai strânsă pentru ca piaţa internă să se dezvolte în continuare şi pentru ca întreaga economie europeană să funcţioneze mai bine, generând mai multe locuri de muncă şi o mai mare prosperitate pentru europeni.

În 1970 a fost publicat Planul Werner, care conţinea principalele elemente ale unei Uniuni Monetare Europene, ce urma a fi realizată în 3 etape, pe o perioadă de 10 ani. Se avea în vedere: o cnvergenţă a politicilor economice, convertibilitatea totală şi ireversibilă a monedelor, stabilirea unei parităţi fixe între acestea, eliminarea marjelor de fluctuaţie a cursurilor valutare, completa liberalizare a mişcărilor de capital şi adoptarea unor linii directoare pentru adoptarea bugetelor naţionale. Ca urmare a acestui plan a fost creat, în 1972, sistemul european de flotare controlată între limite înguste a cursului de schimb al monedelor participante, supranumit „şarpele valutar”, prin care statele membre îşi luau angajamentul de a nu permie fluctuaţii ale cursurilor de schimb mai mari de ±2,25% în raport cu dolarul SUA.

La 13 martie 1979 intră în vigoare Sistemul Monetar European(SME), la care participă toate statele Cumumităţii, cu excepţia Marii Britanii.

Scopul acestui sistem a fost asigurarea stabilităţii monetare în Europa de Vest şi convergenţa politicilor monetare a statelor membre printr-un mecanism al cursurilor de schimb. Unitatea de cont a fost ECU(european currency unit), valoarea acesteia fiind determinată printr-un coş valutar, format din monedele statelor membre, şi ponderea fiecăruia fiind direct legată de puterea economică a statului respectiv.

Fiecare ţară şi-a fixat un curs de schimb al monedei sale în raport cu ECU(curs pivot). Marginile de fluctuaţie au fost fixate la +/-2,25% faţă de cursul central. Pentru ţările care au aderat la sistem mai târziu, limitele de fluctuaţie au fost mai indulgente la început.

De-a lungul timpului au fost aplicate două tipuri de „şarpe monetar”, şi anume:

- „şarpele în tunel”- acesta a funcţionat aproximativ un an şi s-a caracterizat prin dubla limitare a fluctuaţiilor cursurilor de schimb ale monedelor naţionale, în raport cu dolarul american şi între ele. Datorită deprecierii puternice din anul 1973 a dolarului s-a renunţat la marjele de fluctuaţie faţă de dolar;

- „şarpele fără tunel”- ţările europene au decis să menţină marjele de fluctuaţie dintre monedele lor la acelaşi nivel, renunţând la obligaţia de a susţine cursul în raport cu dolarul american.

Datorită unor inconveniente( Italia, Irlanda şi Marea Britanie nu doreau să accepte limitele de fluctuaţie, iar Franţa nu putea să le respecte), din 10 ţări, au mai rămas şase membre în 1978(Belgia, Danemarca, Germania, Luxemburg, Olanda şi Norvegia).

Cu timpul, ţările membre au încercat să asigure stabilitatea cursurilor lor de schimb în raport cu marca germană pentru a obţine o rată a inflaţiei mai redusă, Germania având cele mai bune rezultate în ceea ce priveşte controlul inflaţiei. ECU a îndeplinit toate funcţiile unei monede: unitate de cont; instrument de rezervă; mijloc de plată; mijloc de procurare de fonduri.

Uniunea Monetară Europeană a fost conturată în anul 1989 prin Raportul Delors, iar în anul 1992, ţările Comunităţii Europene au semnat Tratatul de la Maastricht. Acesta constituie cel mai ambiţios plan menit să unifice economiile celor 15 state membre, stabilind direcţiile pentru viitoarea dezvoltare a acestei zone. Uniunea economică şi monetară (UEM) reprezintă un pas major în procesul de integrare a economiilor UE. UEM presupune coordonarea politicilor economice şi fiscale, o politică monetară comună şi o monedă comună – euro.

Procesul integrării monetare s-a realizat gradual, Uniunea Economică şi Monetară fiind implementată în trei stadii:

În primul stadiu(1 iulie 1990-31 decembrie 1993), care a început în iulie 1990 prin liberalizarea mişcării capitalurilor, a bunurilor şi a persoanelor între statele membre ale comunităţii Europene şi care a expirat în decembrie 1993 prin realizarea convergenţei economice a statelor; fiecare stat stabileşte, în caz de necesitate programe pluri anuale menite să asigure convergenţa durabilă, indispensabilă realizării UEM, în special în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor şi starea sănătoasă a finanţelor publice.

Deci, această etapă vizează crearea Uniunii Monetare, obiectivul stabilit fiind creşterea performanţelor economice, întărirea coordonării politicilor economice şi monetare în cadrul instituţional existent şi renunţarea în totalitate de către ţările SME la controlul asupra capitalurilor.

Obiectivul pe durata stadiului 2 (1 ianuarie 1994- 31 decembrie 1998) a fost coordonarea politicilor monetare, deficitele bugetare excesive fiind reduse semnificativ. Este considerată fază de tranziţie către etapa finală şi vizează realizarea Uniunii Monetare. Dificultatea acestei tranzacţii reiese din organizarea transferului puterii de decizie a autorităţilor naţionale în mâna unei instituţii europene.

În cadrul acestei etape statele membre sunt chemate să acţioneze pentru evitarea înregistrării de deficite publice excesive şi să realizeze independenţa faţă de băncile lor centrale.

Tot atunci, s-a realizat cel mai mare program de stabilizare, au avut loc importante construcţii instituţionale: crearea la 1 ianuarie 1994 a Institutului Monetar European(IME) cu scopul de a asigura cadrul organizaţional, logistic şi de reglementare necesar funcţionării eficiente a Băncii Centrale Europene(BCE) şi al Sistemului European al Băncilor Centrale(SEBC); adoptarea denumirii monedei unice (euro) în cadrul reuniunii de la Madrid din decembrie 1995; adoptarea de către Consiliul European a noului Mecanism al Ratelor de Schimb(ERM2) şi semnarea „Pactului de Creştere şi Stabilitate” în timpul summit-ului de la Amsterdam, în iunie 1997.

Stadiul 3 al UEM a debutat la 1 ianuarie 1999, odată cu instaurarea Uniunii Monetare. Măsurile luate au fost:

- Introducerea monedei unice, ca moneda scripurală în primii 3 ani, iar de la 1 ianuarie 2002 şi ca monedă fiduciară, înlocuind ECU;

- Adoptarea ratei de schimb unice prin stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb;

- Adoptarea politicii monetare unice prin transferul responsabilităţilor de la băncile centrale ale ţărilor membre către Banca Centrală Europeană în materie de politică monetară, aceasta luând locul IME.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ţară pentru a participa la Uniunea Economică şi Monetară sunt prevăzute în Tratatul de la Maastricht. Criteriile de convergenţă economică au rolul de a garanta că economia unui stat membru este suficient de bine pregătită pentru adoptarea monedei unice şi că se poate integra cu uşurinţă în regimul monetar al zonei euro. Convergenţa juridică cere ca legislaţia naţională, în special cea referitoare la banca centrală naţională şi la emisiile monetare, să fie compatibilă cu dispoziţiile tratatului.