Protecția Consumatorului

1. Introducere

Protecţia consumatorilor se înscrie în cadrul politicilor sociale promovate de către orice stat. Totodată, ea trebuie, datorită importanţei pe care o prezintă, să se constituie într-o politică de sine stătătoare cu obiective, priorităţi şi instrumente proprii.

În prezent, consumatorul în calitatea sa de purtător al cererii de mărfuri a devenit un real partener de piaţă, ale cărui poziţii ocupate în cadrul pieţei se consolidează pe măsura dezvoltării societăţii. Comportamentul de cumpărare al consumatorilor afectează din ce în ce mai multe întreprinderi, organizaţii, organisme şi instituţii; de aceea, consumatorului îi este acordată o atenţie din ce în ce mai mare.

Relaţiile complexe dintre agenţii economici generează aspecte extrm de diverse care pot face obiectul unor programe de protecţie a consumatorilor. Atât guvernele, cât şi alte organisme ce activează în domeniul protecţiei consumatorilor îşi stabilesc anumite structuri şi domenii pentru programele lor de protecţie a consumatorilor. Dar sunt anumite domenii ale protecţiei consumatorilor asupra cărora s-au oprit toate guvernele, asociaţiile, instituţiile şi organismele cu implicaţii în protecţia consumatorilor. Aceste domenii sunt :

-îmbunătăţirea consumului populaţiei prin politicile sociale ale statelor;

-asigurarea calităţii bunurilor şi serviciilor oferite spre vânzare în cadrul pieţei;

-asigurarea unui sistem de preţuri în concordanţa cu cerinţele pieţei şi cu calitatea produselor;

-organizarea unui sistem de informare util pentru consumatori;

-apărarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale agresive şi a publicităţii mincinoase.

Organizatia Naţiunilor Unite a stabilit prin rezoluţia 39/248 din aprilie 1985 o serie de „principii directoare” pentru protecţia consumatorilor, menite să asigure guvernelor tuturor ţărilor un cadru care să poată fi folosit în elaborarea şi fundamentarea politicii şi legislaţiei pentru protecţia consumatorilor.

În prezent, Organizaţia Mondială a Consumatorilor cuprinde peste 200 de organizaţii membre din aproape toate ţările lumii. Aceste organizaţii s-au întalnit în noiembrie 1997 la Santiago, în cadrul celui de-al 15-lea congres mondial, sub deviza „Puteri sporite pentru consumatori în secolul 21. Consumatorii în societatea civilă”.

Politica de protecţie a consumatorilor vizează următoarele obiective:

-promovarea unei cooperări internaţionale în domeniul protecţiei consumatorilor;

-facilitarea producerii şi distribuirii de produse corespunzătoare cerinţelor consumatorilor;

-promovarea eticii producătorilor şi distribuitorilor de produse şi servicii către consumatori;

-stabilirea unui sistem de priorităţi privind protecţia consumatorilor din fiecare ţară;

-asigurarea accesului consumatorilor la informaţii corecte;

-crearea unui sistem de educare a consumatorilor;

-asigurarea unor posibilităţi reale de despăgubire a consumatorilor;

-crearea, în fiecare ţară, a unor organisme care să-şi asume responsabilităţi de protecţie a consumatorilor;

-asigurarea libertăţii consumatorilor de a se uni în vederea realizării de acţiuni care au drept scop apărarea intereselor lor;

-încurajarea şi susţinerea concurenţei şi competitivităţii care să contribuie la creşterea gamei sortimentale, la preţuri avantajoase pentru consumatori.

2. Rolul, conţinutul şi dinamica politicii de protecţie a consumatorilor în UE

Dezvoltarea şi aplicarea politicii de protecţie a consumatorilor în UE au reprezentat un proces gradual desfăşurat în concordanţă cu dinamica pieţei interne, accelerată după adoptarea Actului Unic European în 1986. Gama tot mai diversă de produse şi servicii oferită pe o piaţă tot mai extinsă şi practicile anticoncurenţiale ale unor producători şi comercianţi au creat adeseori consumatorilor din UE prejudicii şi imposibilitatea de a-şi proteja interesele într-un mediu în care transparenţa comerţului era insuficientă. Pe parcursul anilor, ţările membre ale Comunităţii Europene au introdus în legislaţia naţională propriile reguli care să satisfacă cerinţele consumatorilor interni, dar odată cu progresul integrării pieţelor naţionale şi consolidarea pieţei interne unice a apărut necesitatea ca instituţiile europene abilitate să asigure un nivel ridicat şi uniform de protecţie a consumatorilor la scară comunitară, îndeosebi prin instrumente juridice şi programe de acţiune, care să vizeze armonizarea condiţiilor şi cerinţelor comerciale în cadrul Uniunii şi să confere o poziţie echitabilă participanţilor pe piaţă.

Dezvoltarea politicii de protecţie a consumatorilor s-a făcut în mai multe etape, dar ea s-a bazat în principal pe prevederile diverselor articole din tratatul de la Roma din 1957. În preambulul la Tratatul Comunităţii Economice Europene se făcea referire la îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi muncă în interesul consumatorilor din ţările membre. Articolul 2 din Tratatul CEE include între obiective “creşterea rapidă a nivelului de trai”. Referiri la alte aspecte ale protecţiei consumatorilor existau şi în articolul 39 care stipula că politica agricolă are ca obiectiv şi asigurarea unei oferte corespunzătoare de produse agricole la preţuri accesibile pentru consumatori, precum şi articolul 86, care preciza că regulile privind concurenţa în UE interzic toate abuzurile care aduc prejudicii consumatorilor.

Progresul procesului de integrare europeană, atât pe linie economică cât şi pe linie socială, a determinat şi cerinţa tot mai evidentă de a avea o politică comună de protecţie a consumatorilor. După summitul de la Paris din 1972, al şefilor de stat şi guvern din ţările comunitare, care a solicitat acţiuni în acest domeniu, Comisia Europeană a prezentat primul program de acţiune privind politica de protecţie a consumatorilor în 1975, care a fost adoptat in acelaşi an de Consiliul de Miniştri. “Programul preliminar al CEE pentru protecţia consumatorilor şi politica de informare“ s-a focalizat pe protecţia a 5 drepturi de bază ale consumatorilor:

- dreptul la protecţia sănătăţii;

- dreptul la protecţia intereselor economice ale consumatorilor;

- dreptul la informare şi la educaţie;

- dreptul la despăgubiri;

- dreptul la reprezentarea consumatorilor la nivel comunitar şi naţional.

Acest program preliminar a scos în evidenţă aspectele orizontale ale politicii de protecţie a consumatorilor, iar obiectivele sale au fost integrate în alte politici comune ale Comunităţii, cum sunt Politica Agricolă Comună, politica mediului, transportului şi energiei, care afectează consumatorii comunitari. După acest prim program de acţiune au fost adoptate ulterior alte programe privind politica de protecţie a consumatorilor pe perioadele 1981-1986, 1990-1993 şi 1993-1995. Toate s-au confruntat însă cu rezistenţa puternică a unor grupuri de interese economice, ceea ce a îngreunat procesul de dezvoltare a politicii de protecţie a consumatorului la nivel comunitar. Meritul tuturor acestor programe a fost acela de a statuta noi principii şi drepturi fundamentale ale consumatorilor.