Securitatea alimentară - o problemă geopolitică. studiu de caz - Africa

Conceptul de securitate alimentară

Securitatea alimentară este o problemă complexă şi generală a omenirii de care toate ţările lumii sunt responsabile. Acest lucru a fost demonstrat de diferite studii privind alimentaţia populaţiei, evoluţia producţiei agricole, evoluţia populaţiei precum şi utilizarea resurselor.

Conceptul de securitate alimentară a fost formulat pentru prima dată după cel de-al doilea razboi mondial în cadrul dezbaterilor Organizaţiei pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO) când a fost lansat la Roma în 1963 celebrul manifest ,,Proclamaţia dreptului fiecarui om de a mânca pentru a-şi astâmpăra foamea“.

FAO defineşte securitatea alimentară astfel:”accesul nemijlocit al tuturor oamenilor la hrana de care au nevoie” pentru a-şi satisface funcţiile vitale şi pentru a duce o viaţă sănătoasă şi activă.

După Mircea Bulgaru această definiţie cuprinde trei elemente fundamentale:

- asigurarea disponibilităţilor alimentare îndestulatoare pentru consum;

- accesul efectiv al populaţiei la achiziţionarea de bunuri alimentare prin cererea solvabilă a populatiei;

- un sistem agroalimentar şi o piaţă corespunzătoare a bunurilor de consum alimentar (oferta) precum şi siguranţa alimentelor care să permită o alimentaţie sănătoasă.

Problema securităţii alimentare, a aprovizionării populaţiei cu produse agroalimentare de bază şi de calitate corespunzătoare, constituie o preocupare majoră cu care se confruntă, într-o măsură mai mare sau mai mică toate ţările lumii, dar în primul rând cele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Astăzi problema alimentară costituie un factor care poate duce la instabilitate pe plan mondial. Asigurarea securităţii alimentare pentru toţi indivizii contribuie la liniştea socială din fiecare ţară, la stabilitate şi prosperitate.

Cu toate că au existat preocupări pentru starea de nutriţie a populaţiei din cele mai vechi timpuri, abia spre mijlocul secolului trecut s-au pus bazele ştiinifice şi instituţionale ale politicilor alimentare şi nutriţionale contemporane.

Politicile alimentare şi nutriţionale sunt reprezentate de o serie de obiective, priorităţi, norme şi decizii adoptate de factorii şi instituţiile investite cu competenţele necesare pentru a asigura întregii populaţii condiţiile economico-sociale pentru o stare bună a sănătăţii individuale şi publice.

Profesorul Alyson Warhurst, director al Maplecroft indică importanţa alimentelor: „Securitatea alimentelor este o chestiune geopolitică critică şi un factor important pentru investitorii interesaţi de riscul naţional, de afacerile cu alimente şi alte produse agricole care depind de un lanţ de aprovizionare şi investiţii străine directe."

Asigurarea hranei reprezintă o problemă majoră pentru multe state. În lume există 86 de ţări sărace şi în curs de dezvoltare care nu dispun de mijloace suficiente de producere a alimentelor, dar nici de fonduri pentru importul alimentelor deficitare. Pentru acestea Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) a iniţiat programe speciale, în vederea „asigurării securităţii alimentare a tuturor, eradicării foametei în toate ţările şi reducerii cu cel puţin jumătate a numărului persoanelor subalimentate, până cel târziu în anul 2015” (Agricultura României, 2002).

În ciuda eforturilor depuse, potrivit estimărilor, un miliard de persoane sunt lipsite de securitate alimentară, care este definită de FAO ca „o situaţie în care toţi oamenii, în orice moment, au acces la hrană sigură şi nutritivă, pentru a menţine o viaţă sănătoasă şi activă” (UNPF, 2001).

Datele actuale indică însă că numărul persoanelor subalimentate din ţările în curs de dezvoltare scade într-un ritm de 6 milioane pe an, faţă de cel estimat de 22 milioane pe an, necesar pentru atingerea obiectivului propus de Summit-ul Mondial al Alimentaţiei din 1996 .

Factorii care contribuie la apariţia insecurităţii alimentare

În ultimii ani, fenomenele foametei şi malnutriţiei s-au accentuat; în 2010, peste 1 miliard de persoane sunt considerate a fi în situaţie de insecuritate alimentară. Insecuritatea alimentară afectează în mod negativ dezvoltarea umană, stabilitatea socială şi politică, precum şi progresele în atingerea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului (ODM). Statele fragile, în special, se confruntă cu serioase dificultăţi în atingerea ODM 1 - eradicarea sărăciei extreme şi a foametei.

Creşterea preţurilor produselor alimentare pe pieţele mondiale în 2007-08 a condus la o regândire a securităţii alimentare la nivel mondial. A fost creat Grupul de acţiune la nivel înalt (HLTF) al Organizației Naţiunilor Unite (ONU) privind criza alimentară mondială, pentru a se îmbunătăţi coordonarea în cadrul ONU, a fost lansat Parteneriatul global pentru agricultură, securitate alimentară şi alimentaţie (GPAFSN), iar în 2009 în cadrul summit-ului de la L'Aquila, liderii G8 au convenit asupra unei agende cuprinzătoare privind securitatea alimentară.

Această crestere a preţurilor coroborată cu scăderea veniturilor cât si criza economică au influenţat, de asemenea, in mod negativ acest fenomen, reducând ajutoarele şi investiţiile străine în tările mai puţin dezvoltate, şi diminuând veniturile celor care lucrează în alte ţări.

Seceta, aridizarea şi deşertificarea, reprezintă, o mare problemă cu care se confruntă omenirea. Extinderea acestor fenomene distructive la nivel global este pusă în evidenţă de datele climatice care relevă o încălzire progresivă a atmosferei şi o reducere a cantităţilor de precipitaţii, care conduc la apariţia secetei. Permanentizarea acestui fenomen determină producerea aridizării, ca o primă fază în instalarea unui climat secetos, iar, ulterior, a deşertificării, care se recunoaşte prin scăderea drastică a disponibilităţilor de apă, prin reducerea producţiilor culturilor agricole, a biomasei necesare ca material furajer şi a biomasei lemnoase, precum şi prin extinderea zonelor nisipoase.

Practicarea agriculturii în condiţiile climatului arid şi secetos a impus, încă din cele mai vechi timpuri, utilizarea irigaţiilor. Acest sistem de practicare a agriculturii a devenit indispensabil în condiţiile creşterii presiunii demografice şi a schimbărilor climatice, care au accentuat regimul de uscăciune.