Cuprins
- 1. CAPITOLUL I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE. pag. 2
- 2. CAPITOLUL II – CONTRACTELE DE LEASING IAS 17. pag. 3
- 3. CAPITOLUL III – ÎNREGISTRĂRI CONTABILE ÎN CONTRACTELE DE LEASING . pag. 18
- 4. CAPITOLUL IV – CONCLUZII . pag. 26
- 5. BIBLIOGRAFIE . pag. 27
Extras din proiect
CAPITOLUL I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Aplicarea standardelor internaţionale de contabilitate prin recurgerea la raţionamentul profesional îi oferă specialistului contabil puteri sporite, fiind în acelaşi timp şi o sursă suplimentară de responsabilitate. În condiţiile aplicării standardelor internaţionale de contabilitate, un contabil iscusit este acela care, prin raţionamentul profesional, obţine situaţii financiare utile şi credibile atât pentru investitori, cât şi pentru celelalte categorii de utilizatori.
În cadrul Uniunii Europene, cât şi pe plan internaţional există o preocupare continuă de normalizare şi armonizare a sistemelor contabile, pentru a crea o manieră procedurală unitară de înregistrare care să asigure fluiditatea operaţiunilor financiare între state.
Armonizarea sistemelor contabile şi a întocmirii situaţiilor financiare s-a realizat şi continuă să se desfăşoare de-a lungul unui proces etapizat destinat să răspundă cât mai bine cerinţelor diferitelor stadii ale dezvoltării economico-sociale la nivelul ţărilor, grupelor de state şi pe plan internaţional. Uniunea Europeană a elaborat standardele de contabilitate anuale şi situaţiile financiare al căror conţinut juridic, economic şi financiar a fost concentrat în aşa numitele „Directive”, care au fost încorporate în legislaţia proprie de către fiecare stat membru al U.E. Standardele europene de contabilitate sunt prezentate în “Directiva a IV-a”, elaborată la 25 iulie 1978 şi revizuită la 8 noiembrie 1990, care se referă la coordonarea dispoziţiilor naţionale referitoare la structura şi conţinutul conturilor anuale, la raportul de gestionare, normele de evaluare a elementelor patrimoniale şi publicarea acestor documente pentru societăţile de capitaluri.
Reforma contabilităţii întreprinderilor din România de după 1990 s-a concretizat, într-o primă fază, într-un set de reguli contabile intrate în vigoare la 1.01.1994. Este vorba de varianta iniţială a legii contabilităţii nr. 82/1991 şi, mai ales, de HG 704/1993 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a legi contabilităţii.
În cele ce urmează se va trata Standardul de Contabilitate IAS 17 – “Contracte de leasing”. Ţinta principală al IAS 17 o constituie definirea şi prezentarea informaţiilor referitoare la operaţiunile de leasing financiar care sunt un exemplu specific al contabilităţii bazată pe principiul prevalenţei economicului asupra formei juridice a tranzacţiilor.
CAPITOLUL II – CONTRACTELE DE LEASING IAS 17
Conceptul de „leasing provine“ din termenul englezesc „lease“ care are sensul de contract, concesiune, si a inchiria, a concesiona. În franceză se utilizează termenul „credit-bail“ cu semnificaţia de contract de inchiriere.
Leasingul este un acord prin care o persoană numită locator cedează unei alte persoane numite locatar, în schimbul unei plăţi, dreptul de a utiliza un bun pentru o perioadă convenită de timp. Utilizatorul (locatarul) poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.
Leasingul constituie o modalitate de finanţare fără ca firmele să apeleze la împrumuturi sau la capitaluri proprii.
Operaţiunile de leasing pot avea ca obiect:
- bunuri imobile (leasing imobiliar) pe termen lung;
- bunuri mobile (leasing mobiliar) pe termen mediu.
Firmele apelează la leasing în cazurile în care costurile îndatorării sunt mai mici decât cele aferente creditelor bancare. Leasingul are la bază un contract. Contractul de leasing este un acord prin care proprietarul unui activ, denumit locator (lesser) îi închiriază unui utilizator, denumit locotar (lessee), contra unui preţ, în condiţii determinate.
În practică, de multe ori, între un contract de leasing sunt implicate trei părţi:
- un furnizor (proprietar);
- un finanţator (creditor);
- un utilizator.
Creditorul cumpără bunul de la furnizorul proprietar şi-l închiriază utilizatorului, care se angajează să exercite, pe cheltuiala sa, toate acţiunile pe care creditorul le poate avea împotriva furnizorului proprietar, cu privire la comportamentul bunului închiriat. Pe timpul folosirii bunului închiriat, utilizatorul va efectua controlul privind comportamentul bunului respectiv. Când expiră termenul de închiriere, se va încheia un proces-verbal de constatare a stării tehnice.
Practic, există trei mari categorii de locatori:
- producătorii de echipamente;
- băncile comerciale;
- companiile independente de leasing.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Standarde Financiar Contabile - Contractele de Leasing (IAS 17).doc