Teoria consumatorului

Teoria consumATORULUI

Definirea consumatorului

Consumatorul este un agent economic, caruia ii este caracteristica achizitionarea si consumul de bunuri, pornind de la un venit disponibil dat. El intretine relatii cu alti agenti economici prin intermediul unor diverse operatiuni. Astfel, consumatorul este legat de intreprinderi prin munca pe care o presteaza si remuneratiile ce decurg din aceasta, dar si prin intermediul cumpararii de produse si al preturilor pe care el accepta sa le plateasca in schimbul acestora.

Comportamentul consumatorului este influentat de preferintele consumatorului, de intensitatea acestora, de nivelul preturilor, de marimea venitului disponibil etc. Deciziile de consum apartin indivizilor sau unor grupuri. Decizia de grup are in vedere maximizarea functiei bunastarii sociale, cu o importanta subfunctie obiectiv care vizeaza maximizarea , pe cat posibil, a satisfactiei fiecarui individ component al familiei de referinta

Nevoile consumatorului

Dintre nevoile pe care le poate avea un consumator, analiza microeconomica este interesata doar de nevoile economice, adica de nevoile care pot fi satisfacute printr-o operatiune economica. Nevoile economice pot fi satisfăcute prin consumul unor bunuri economice. Aceste bunuri pot fi definite în două modalități diferite:

Un bun este economic, daca poate fi obiectul unei tranzactii, adica a unei operatiuni de vanzare-cumparare. Conform acestei definitii, bunurile economice sunt marfuri. Exista insa si bunuri libere, disponibile în cantitati nelimitate si achizitionabile la un pret nul, desi satisfactia pe care consumul lor o poate procura consumatorului nu este de loc neglijabila (de exemplu: apa marii, aerul, nisipul de pe plaja etc.)

Bunurile economice sunt acele bunuri, care pot face obiectul unei productii de serie, adica bunurile care pot fi reproduse oricand. Daca retinem aceasta definitie, excludem ansamblul bunurilor nereproductibile, cum ar fi, de exemplu, operele de arta, vinurile vechi, desi satisfactia pe care o procura posesorilor lor este deosebit de mare.

Relatia de preferinta si de indiferenta a consumatorului

Pentru a determina cantitatile pe care le va cumpara, consumatorul trebuie sa ierarhizeze toate cosurile din suprafata de consum in functie de preferintele sale. Pentru a traduce formal acest clasament, se defineste relatia de preferinta si de indiferenta, astfel:

Relatia de preferinta stricta permite sa se compare doua cosuri de bunuri si sa se determine cosul preferat fata de celalalt: A > B, adica „cosul A este strict preferat fata de cosul B”.

Relatia de indiferenta stabileste ca doua cosuri de consum aduc exact aceeasi satisfactie consumatorului, deci acesta este indiferent fata de cele doua cosuri: A ∼ B, adica „cosul A este indiferent fata de cosul B”.

Relatia de preferinta combina cele doua relatii de mai sus: A≥B, adica „cosul A este preferat sau indiferent fata de cosul B” sau „cosul A este cel putin la fel de preferat ca si cosul B”. Aceasta relatie permite consumatorului sa clasifice ansamblul cosurilor posibile.

Fiecare agent poseda o structura a preferintelor specifica numai lui, dar relatia de preferinta trebuie sa verifice cateva ipoteze (axiome) pentru ca un consumator sa fie rational.

Axioma de totalitate:

consumatorul trebuie sa fie capabil sa compare un cos cu toate cosurile posibile din suprafata de consum, adica nu exista cosuri neclasificabile

in suprafata de consum. Ca urmare, consumatorul poate afirma ca este verificata intotdeauna una din urmatoarele situatii: A ≥ B sau B ≥ A.

b) Axioma de reflexivitate:

fiecare cos este indiferent fata de el insusi, deci se poate scrie: A ≥A (aceasta axioma are doar un interes matematic).

c) Axioma de tranzitivitate:

daca A≥ B si B ≥ C, atunci si A ≥ C.