Uniunea Europeană - origine evoluție și perspective

Uniunea Europeană-origine, evoluţie şi perspective

1. Istoricul Uniunii Europene

De-a lungul istoriei continentului, după prăbuşirea Imperiului Roman au fost numeroase încercări de unificare a naţiunilor continentului, însă toate acestea au fost sortite eşecului.

Ideea de creare a unei Europe Unite este foarte veche, de aceea amintim câteva personalităţi care şi-au transpus ideile de formare a Europei Unite :

- Victor Hugo, în 21 august 1849, la Congresul de Pace de la Paris, prezenta în discursul său ideea de formare a „Statelor Unite ale Europei”, unde cele mai mari puteri, Franţa, Germania, Italia şi Anglia se vor contopi într-o singură unitate;

- Aristide Briand, în 7 septembrie 1929, La Adunarea Generală a Societăţilor Unite, propunea crearea „Uniunea Federală Europeană”, care să fie alcătuită din 27 de state membre, ce işi păstrau suveranitatea;

- Winston Churchill, în 1946, propunea pe baza ideii de reconciliere franco-germană construirea „Statelor Unite ale Europei” ;

- George Marshall, în 5 iunie 1944, la o cuvântare ţinută la Universitatea din Harvard, propunea un plan de reconstrucţie europeană;

Ideea care a stat la baza creării Comunităţilor Unite a fost a lui Jean Monnet, cunoscută sub numele de „Planul Schuman”, care presupunea administrarea în comun de către Franţa şi Germania a industriei carbonifere şi siderurgice.

1.1 Constituirea Uniunii Europene

În încercarea de a pune capăt numeroaselor războaie dintre ţările vecine care au culminat cu cel de-al doilea Război primar, a fost creată Uniunea Europeană.

Pentru a-şi asigura o pace durabilă, ţările europene se unesc din punct de vedere economic şi politic în Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.

Pentru reconstrucţia ţărilor din urma celui de-al doilea război mondial, care au suferit numeroase pagube materiale şi umane, s-au stabilit anumite norme de natură politică, monetară respectiv socială şi comercială prin semnarea şi negocierea unor convenţii internaţionale.

În urma celor două războaie mondiale, numeroasele pierderi atât omeneşti cât şi cele materiale au determinat pe înalţii demnitari în găsirea unor soluţii care să împiedice o altă catastrofă de aceleaşi dimensiuni. În acest sens, un rol major l-a avut Jean Monnet, şeful Organizaţiei Naţionale a planificării din Franţa, care propunea administrarea în comun a producţiei de cărbune şi oţel, considerate esenţiale în industria armamentului, de către Franţa şi Germania, acest lucru ducând la împiedicarea provocării unui nou război. Ideea a fost preluată de către Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei în acel moment, prezentată sub numele de “Planul Schumann”, în data de 9 mai 1950. Înfăptuirea acestei pieţe a reprezentat un pas important în apropierea statelor europene.

Astfel, la data de 18 aprilie 1951, este încheiat tratatul asupra creării Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, pe o perioadă de 50 de ani de către Germania, Italia, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg, creat pentru evitarea unei noi conflagraţii armate de dimensiuni majore.

Înfăptuitorii tratatului CECO, au realizat o organizaţie total nouă în ceea ce priveşte obictivele şi metodele de realizare a obiectivelor urmărite. Astfel, la cererea Olandei a fost creat un Consiliu de Miniştri, o Adunare Parlamentară dar şi o Curte de Justiţie.

De asemenea a fost creată Înalta Autoritate, un organism independent şi autonom, al cărui reguli nu au fost încălcate şi care aproba deciziiile importante cu privire la viaţa economică şi socială a statelor membre, după ce, în prealabil erau votate în unanimitate de către statele membre.

Nu după mult timp s-a simţit nevoia unei mai strânse colaborări între statele membre, deşi relaţiile economice dintre acestea erau destul de avansate.

Nevoia de creare a altor instituţii a fost propusă dar şi susţinută de către un politician de origine belgiană numit Paul Heny Spaark. El a elaborat un raport în care argumenta crearea a altor două uniuni între statele membre : o uniune economică generală şi o uniune care să rezolve conflictele în ceea ce priveşte utilizarea paşnică a energiei atomice.