Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa OSCE

1. Prezentare generală

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a apărut în anii '70, iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Cunoscută ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog şi negocieri multilaterale intre Est şi Vest.

Istoria CSCE se împarte în două perioade:

Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki şi, respectiv, a Cartei de la Paris pentru o nouă Europa), în care CSCE a funcţionat ca un proces de conferinţe şi reuniuni periodice.

Evoluţiile pe planul securităţii europene apărute în anii ‘90 au impus schimbări fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional al procesului început la Helsinki, cât şi rolul acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la Budapesta, 1994, a hotărât adoptarea denumirii de Organizaţie pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).

În prezent, OSCE cuprinde 55 de state din zona ce se întinde de la Vancouver pana la Vladivostok, incluzând toate statele europene, SUA, Canada şi toate republicile din fosta URSS Toate statele membre au statut egal, iar regula de bază în adoptarea deciziilor este consensul.

OSCE, asemeni altor structuri de securitate regională, a cunoscut transformări substanţiale, ca urmare a faptului că a devenit tot mai evident că nici o instituţie europeană nu-şi poate asuma de una singură gestionarea întregului complex de probleme cu care se confruntă continentul. În etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a identităţii de securitate europeană, bazată pe patru elemente: geopolitic, funcţional, normativ şi operaţional. Avantajele OSCE în această privinţă rezidă in: abordarea atotcuprinzătoare a securităţii (militară, politică, economică şi umană); participarea, pe bază de egalitate, a tuturor ţărilor participante; principii, norme, valori şi standarde comune; instrumente, mecanisme şi experienţă unică în domeniul diplomaţiei preventive.

Datorită capacitaţii şi experienţei sale unice în domeniul diplomaţiei preventive, prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor; consolidării respectării drepturilor omului, a democraţiei şi statului de drept şi promovării tuturor aspectelor societăţii civile, OSCE va continua să joace un rol important în promovarea unui spaţiu comun de securitate. Ea va contribui la consolidarea încrederii în domeniul militar şi promovarea securităţii prin cooperare.

2. Scurt istoric

Originile OSCE au apărut în anii 1950, odată cu ideea convocării unei conferinţe general-europene pentru securitate. Eforturile pentru realizarea acestei idei - intensificate intr-o perioadă caracterizată drept "destindere în relaţiile Est-Vest", când o politică de "acomodare între state având interese divergente" era preferabilă războiului - au cuprins un proces îndelungat şi complex de acţiuni desfăşurate în diferite foruri sau de diferite grupuri de ţări. Un rol deosebit în cadrul acestor acţiuni au jucat ţările mici şi mijlocii, printre care şi România. Conferinţa era văzută de unii ca o cale pentru a depăşi divizarea Europei rezultată după cel de-al doilea război mondial, iar de alţii - pentru a consacra status-quo-ul postbelic. Oricum, mesajul principal al celor care au acţionat pentru convocarea ei a fost "asigurarea securităţii printr-o politica de deschidere".

Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lângă Helsinki), a reprezentanţilor statelor europene, SUA şi Canadei, pentru consultări în vederea pregătirii Conferinţei. Consultările multilaterale pregătitoare s-au prelungit pana la 8 iunie 1973, iar rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandările finale de la Helsinki (Cartea bleu), adoptate de către miniştrii de externe ai statelor participante . Acestea au stat la baza negocierilor propriu-zise ale Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, concepută, iniţial a se desfăşura în trei faze: a) la nivel de ministru de externe; b) la nivel de experţi; c) la nivel înalt. La 18 septembrie 1973, la Geneva, experţii statelor participante au început activitatea de elaborare a Actului Final, care a durat până în vara anului 1975.

La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, cunoscut şi sub denumirea de acordurile de la Helsinki. Cuprinzând principiile de bază (decalogul de principii) care guvernează relaţiile dintre statele participante şi atitudinea guvernelor respective faţă de cetăţenii lor, precum şi prevederi de cooperare în diferite domenii, Actul Final a pus bazele viitoarei evoluţii a procesului CSCE. Documentul nu conţine obligaţii juridice, ci politice, împărţite în trei mari categorii (cunoscute, iniţial, sub denumirea de "coşuri", iar ulterior "dimensiuni"):

probleme privind aspectele politico-militare ale securităţii în Europa;

cooperarea în domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi al mediului înconjurător;

cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii.

un al patrulea capitol - Urmările CSCE - se referă la reuniuni şi acţiuni de continuare a procesului început.