Veniturile și cheltuielile înregistrate și analizate prin prisma contabilității financiare și contabilitatea de gestiune la SC Artego SA Tg-Jiu

ARGUMENT

Contabilitatea financiară a cheltuielilor şi veniturilor este organizată având la bază concepţia dualistă. În consecinţă, ea are ca obiect evaluarea şi înregistrarea cheltuielilor şi veniturilor în funcţie de natura lor, iar contabilitatea de gestiune, în raport de destinaţia (funcţia) cheltuielilor.

Particularizând, în raport de cele două structuri, contabilitatea financiară reflectă cheltuielile într-o clasificare corespunzătoare naturii activităţilor pe care le desfăşoară întreprinderea (exploatare, financiară şi excepţională) şi naturii resurselor consumate (materii prime, salarii, amortizări etc.). Această structură se regăseşte astfel la nivelul grupelor de conturi principale:

I. cheltuieli de exploatare

II. cheltuieli financiare

III. cheltuieli extraordinare

IV. cheltuieli cu amortizările şi provizioanele sau cheltuieli calculate

V. cheltuieli cu impozitul pe profit

I. venituri din exploatare

II. venituri financiare

III. venituri extraordinare

IV. venituri din amortizări şi provizioane

Pentru reprezentarea cheltuielilor şi veniturilor se porneşte de la caracterul de proces al activităţilor consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate. Ocazionarea cheltuielilor şi crearea veniturilor se derulează în mai multe etape succesive sau simultane de timp. Astfel, în cazul procesului cheltuielilor se întâlnesc patru momente: angajarea, consumul, plăţile, imputarea.

Angajarea are loc în momentul în care se contractează obligaţia bănească generatoare de plăţi sau consumatoare de resurse. Exemplu. În cazul unei aprovizionări cu materiale de la furnizori angajarea cheltuielilor intervine în momentul în care s-a creat obligaţia bănească faţă de furnizori de a plăti stocurile primite de la aceştia. Consumul este specific utilizării efective sau “sacrificării” resurselor în scopul satisfacerii unor nevoi productive sau neproductive, după caz. Exemplu, utilizarea materialelor în procesul de producţie în scopul obţinerii de produse, lucrări şi servicii.

Plăţile constau din achitarea unei sume de bani ca echivalent în cadrul relaţiilor financiare.

Exemplu: achitarea obligaţiei faţă de furnizori pentru materialele aprovizionate de la aceştia reprezintă o plată ca echivalent; în schimb, plata impozitului pe profit reprezintă un transfer fără echivalent.

Imputarea reprezintă momentul când cheltuielile sunt decontate sau repartizate asupra rezultatelor obţinute.

În cadrul procesului de creare a veniturilor se delimitează patru momente: producţia; facturarea sau vânzarea pe credit; încasarea; încorporarea.

Producţia este momentul creării rezultatului ca produs al activităţii consumatoare de resurse.

Exemplu: la o întreprindere producătoare, această fază se identifică cu producţia în curs de fabricaţie şi producţia finită.

Facturarea sau vânzarea pe credit constă în transferarea dreptului de proprietate de la vânzător la client.

Încasarea reprezintă etapa în care rezultatul vândut se transformă în bani.

Încorporarea este o etapă strict contabilă prin care veniturile sunt înglobate în rezultate pentru a absorbi cheltuielile corespondente.

Analiza de mai sus, cu privire la momentele ocazionării cheltuielilor şi creării veniturilor, se regăseşte şi în contabilitatea financiară. Respectând principiul independenţei exerciţiilor, toate operaţiile care determină cheltuieli şi venituri sunt înregistrate în momentul generării sau angajării lor. În mod corespunzător se organizează o << contabilitate de angajamente >> sau << accrual accounting >>. Ea presupune individualizarea şi reflectarea cheltuielilor în faza de angajare şi consum, iar a veniturilor în momentul obţinerii şi a realizării lor.