Locul lui Calistrat Hogaș în literatura română

Episodul Calistrat Hogaș rămâne, în literatura noastră, unul marcant, deși scurt.

Literatura română de călătorie a câștigat, astfel, un scriitor original, cu o infinită imaginație, izvorâtă din dragostea și respectul pentru natură, pentru viață. Originalitatea și unicitatea scrierii lui Hogaș sunt evidente și dovedite în opera sa, pe care, dacă o trăim citind-o, o putem simți ca pe o experiență de viață, cu adevărat bogată, a memorialistului, ca pe o binecuvântare, și fizică, și spirituală, a acestuia.

În „Însemnările ieșene”, din 1937, George Ivașcu spunea că „literatura lui Hogaș, judecată în structura ei, înseamnă o manifestare de artă a cărei esență trebuie căutată în nevoia scriitorului de a trăi intens natura, de a se pierde, până la contopire, în ea, și tocmai prin aceasta, de a se simți cu adevărat liber, într-o comuniune în care omul e sclav și zeu, element și tot”: „Nu eram eu slobod să cuget, să simt, să râd, să plâng, să țip, să mă mișc, să mă dau de-a tumba, în toate chipurile și după toate imboldurile nestrunite ale propriei mele firi? Cine avea mai nemăsurată putere decât mine asupra nemărginirii mute și solemne a singurătății și a pustiului?” .

Deși opera hogașiană nu impresionează prin volum, se impune prin conținut, prin valoare, făcând din autorul ei un reprezentant de seamă al literaturii memorialistice, respectiv al prozei de călătorie. Prin intermediul paginilor sale de călătorie, Hogaș a intenționat, cum el însuși mărturisea în prefața ediției din 1912 a volumului „Pe drumuri de munte”, să înlăture caracterul obiectiv al literaturii de călătorii, în favoarea „drumului subiectiv pe care trebuie să meargă (...) acest gen de literatură”.

De altfel, în domeniul memorialisticii de călătorii, opera sa nu reprezenta ceva inedit, deoarece, atât pe plan universal, cât și pe plan național, se înregistraseră, de-a lungul vremii, contribuții notabile ale multor scriitori, care au cântat natura, în scrierile lor: Marco Polo („relațiunile” de călătorie în China), Pierre de Ronsard („Eglogue”), Joachim du Bellay („Regretele”), abatele Prévost („Manon Lescaut”), Buffon („Histoire naturelle”), Jean Jacques Rousseau („Julie” sau „La nouvelle Héloïse”, „Emile”), Bernardin de Saint-Pierre („Paul et Virginie”, și „Studii asupra naturii”), englezul Lawrence Sterne („Voiajul sentimental”), abatele Barthelemy („Călătoria tânărului Anacharsis în Grecia”), Aleksandr Nikolaevici Radișcev („Călătorie de la Petersburg la Moscova”), Nikolai Mihailovici Karamzin („Scrisorile unui călător rus”), doamna de Staël, Goethe, Alphonse de Lamartine, Alfred de Musset, Paul Vigny, Victor Hugo, Stendhal, Chateaubriand, Théophile Gautier. Tocmai de aceea, Constantin Ciopraga, în cartea dedicată studiului vieții și operei lui Hogaș, se întreba retoric dacă nu cumva scriitorul călător pe drumuri de munte a urmat modele din alte literaturi, în realizarea propriei opere. Tot el, însă, constată că „din recapitularea istorică a formelor pe care le-a putut lua în timp memorialistica de călătorii, nu rezultă vreo înrudire tipologică cu scriitori aparținând literaturilor străine” .

Literatura română de călătorie a avut, la rându-i, „reprezentanți înzestrați și înainte de Hogaș” : Grigore Alexandrescu („Memorial de călătorie”), Vasile Alecsandri („O plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), Ion Codru-Drăgușanu („Peregrinul transilvan”), și Dimitrie Bolintineanu (prezentarea impresiilor din călătoriile sale prin Bulgaria, Macedonia, Turcia sau Egipt, dar și prin Moldova) - acei „călători romantici”, cum îi numește Tudor Vianu, în „Arta prozatrorilor români”, sau Nicolae Milescu („Călătorie în China”), Dinicu Golescu („Însemnare a călătoriei mele”), Gheorghe Asachi („Extract din jurnalul unui călător moldovean”, publicat în „Albina românească”), Nicolae Filimon, Alecu Russo („Piatra teiului”, „Stânca corbului”), Alexandru Vlahuță („România pitorească”). Tuturor acestor scriitori călători - unii mai romantici, alții mai realiști - , le sunt comune dorința și plăcerea de a călători, de a descoperi și de a prezenta, în scrierile lor, lumea și natura, care încântă, predispunând la visare, la reflecție. Lor, li se alătură, cu cinste, Calistrat Hogaș, „emul notoriu” al lui Russo și Alecsandri, ale cărui impresii și descrieri de călătorie prin munții Moldovei au reușit să se ridice „la nivelul artei” precursorilor săi.

Deși a fost contemporan cu Slavici, Eminescu și Caragiale, Hogaș s-a aflat, după cum subliniază Mihai Zamfir, „în afara circuitului literar”, scriindu-și cartea în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea (- Provincialul singuratic- , în România literară, nr. 49-50, 2010).

Încercând o „reașezare a locului pe care acest scriitor și l-a asigurat, prin opera sa, în literatura română”, Diana Ivan remarcă faptul că „destinul autorului se prelungește în acela al operei sale”, ambii bucurându-se, din păcate, în timpul vieții scriitorului, de o „prețuire superficială” . În opinia autoarei, „cuconu’ Calistrat” nu este „nici clasic, nici romantic”, iar opera sa, în contextul cultural „frământat” al secolului al XIX-lea, este văzută ca „o miniatură printre uriași”, ca o „floare-de-colț”, căreia nu i s-a acordat atenția sau importanța cuvenită . Aceeași autoare consideră că Hogaș „a reprezentat momentul, ratat prin nerecunoaștere, de intrare a literaturii noastre într-un ritm firesc și profund contemporan cu cel al literaturilor europene”, el fiind, în opinia sa, „scriitorul român cel mai viu aliniat la realitatea culturală a zilelor lui” .

Încadrarea lui Hogaș în poporanism s-a datorat apropierii scriitorului de „Viața românească”. El se dovedește un anticosmopolit care elogiază țărănimea, pe care o consideră însuși poporul, susținând specificul național, în cultură. În acest fel, scriitorul demonstrează că este în asentimentul celor care sprijină păstrarea specificului cultural popular, în concepția sa, poporul fiind păstrătorul continuității istorice : „Câte influențe exterioare n-au săpat la baza moravurilor lui, și, cu toate acestea, el a ieșit neatins până astăzi; sărac, nu e vorbă, disprețuit, dar cu neatinsa comoară a patrimoniului strămoșesc” .

Deși o bună parte a operei sale - „Amintiri dintr-o călătorie” - a fost publicată înainte de primele semne ale mișcării poporaniste și, deși, ca și Mihail Sadoveanu și Octavian Goga, nu-și afirmase în mod explicit idealuri specifice acestei mișcări, Hogaș își exprimă admirația față de „tradițiile sănătoase” și nu este „un refractar, nereceptiv în privința transformărilor sociale și morale” . De exemplu, în conferința „Câteva cuvinte asupra psicologiei și caracterului poporului român”, din anul 1899, scriitorul emite argumente poporaniste, înainte ca acest curent să ia naștere. Fiind o mișcare exclusiv intelectuală, poporanismul promova atitudinea de compasiune a intelectualilor față de țărănime. Astfel, Garabet Ibrăileanu, coordonatorul „Vieții românești”, era de părere că: