Frauda și Eroarea în Auditul Financiar

Introducere

Tehnicile şi instrumentele contabile s-au dezvoltat ca răspuns la necesităţile şi problemele ridicate de către contextul economic şi social dintr-un anumit moment, iar disciplinele conexe create ulterior au urmat ritmul de evoluţie impus de contabilitate. Plecând de la aceasta premisă, auditul financiar, care utilizează cu predilecţie informaţiile produse de contabilitate, a urmat aceeaşi linie de dezvoltare impusă de necesităţi practice.

Etimologic, cuvântul audit provine din latină, verbul „audire”, care înseamnă „a asculta”, mai târziu este întâlnit în limba engleză, verbul to audit, cu sensul de „a examina, a verifica”. Practic, auditul reprezintă un raţionament profesional, ce se poate aplica în orice domeniu de activitate.

Prin audit se înţelege examinarea profesională efectuată de o persoană autorizată, independentă, în vederea exprimării unei opinii motivate asupra imaginii fidele a situaţiilor financiare anuale.

Orice entitate patrimonială, care îşi realizează evidenţa contabilă în conformitate cu prevederile Standardelor Internaţionale de Contabilitate, are o activitate credibilă şi corectă. Prin efectuarea verificării activităţii de către un bun profesionist se obţine credibilitatea informaţiei contabile. Importanţa auditului financiar constă în tocmai în sporirea credibilităţii informaţiei din situaţiile financiare, necesară pentru deciziile viitoare ale utilizatorilor acestora.

Auditul a evoluat în timp de la o verificare exhaustivă a tranzacţiilor în vederea detectării fraudelor (control post-factum) către o verificare prin sondaj, inclusiv a sistemului de control intern, în scopul formulării unei opinii de audit privind respectarea imaginii fidele în elaborarea situaţiilor financiare, având că etapă intermediară certificarea conturilor. Descoperirea fraudelor şi erorilor nu mai este o prioritate şi nici un obiectiv, iar ceea ce auditorul va urmări în primul rând nu va mai fi protejarea integrităţii patrimoniului, ci sporirea credibilităţii declaraţiilor auditate.

R.G. Brown prezintă evoluţia auditului şi a modului de percepţie a obiectivelor auditului astfel :

În planificarea şi efectuarea auditului pentru a reduce riscul la un nivel acceptabil de scăzut, auditorul trebuie să ia în consideraţie riscul unor denaturări semnificative în situaţiile financiare, datorate fraudei.

O misiune de audit nu poate furniza o asigurare absolută că situaţiile financiare nu conţin erori sau fraude semnificative. Erorile pot exista fie ca urmare a procesării incorecte a datelor contabile, fie din cauza utilizării unui raţionament greşit în selectarea şi aplicarea standardelor de contabilitate. Există riscul că auditorul să nu le poată depista, indiferent de rigurozitatea cu care aplică standardele de audit.

Ceea ce susţine literatura de specialitate este faptul că situaţiile financiare de sinteză nu pot fi de o acurateţe perfectă, fie doar din cauza unor concepte ambigue existente în contabilitate. De asemenea, multe dintre rezultatele care sunt calculate în contabilitate pe bază de estimări nu pot avea o exactitate mai mare decât permit metodele utilizate pentru dimensionarea acestora.

O altă limitare provine din faptul că, deşi auditorul are la îndemână suficiente mijloace tehnice pentru a verifica în mod exhaustiv fiecare tranzacţie, un asftel de proces nu mai poate avea loc în mod practic: costurile implicate ar fi foarte mari, iar timpul necesar pentru a duce la bun sfârşit o astfel de sarcină ar face că raportul de audit să fie irelevant în momentul emiterii sale.

Denaturările din situaţiile financiare pot apărea ca urmare a fraudei sau erorilor. Factorul care face diferenţa între fraudă şi eroare este dacă acţiunea fundamentală care a avut ca rezultat o denaturare a situaţiilor financiare este intenţionată sau neintenţionată.

Fraudă şi Eroarea