Impozitarea Veniturilor Persoanelor Fizice în Brazilia, Rusia, India, China

Capitolul 1 Generalităţi privind impozitarea veniturilor persoanelor fizice

În literatura economica exista mai multe teorii cu privire la natura şi rolul impozitelor, astfel teoria echivalenţei, fondată de Adam Smith, prezintă impozitele ca o contraprestaţie datorată statului de către cetăţeni, cu semnificaţia unui echivalent faţă de serviciile sau foloasele de care aceştia se bucură pe seama acţiunilor finanţate de către stat; teoria siguranţei, întemeiată de T. Hobbes, porneşte de la teza conform căreia raporturile în care se regăsesc contribuabilii şi statul se aseamănă cu raporturile dintre asiguraţi şi asigurători, impozitul reprezentănd prima de asigurare aferantă asigurării de către stat a unui mediu favorabil vieţii; teoria sacrificiului consideră plata impozitelor un sacrificiu de utilitate individuală ce are ca scop acoperirea cheltuielilior de funcţionare a statului; în timp ce dicţionarele de specialitate definesc impozitele ca acea prelevare obligatorie, cu titlu definitiv, efectuată de către stat asupra bunurilor şi resurselor individuale sau ale colectivităţii, reprezentând izvorul principal al formării veniturilor bugetului de stat şi al finanţări cheltuielilor publice.

În practica fiscală se intâlneşte o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai ca formă, ci şi în ceea ce priveşte conţinutul lor. Dupa trăsăturile de fond şi formă, impozitele pot fi grupate în :

-Impozite directe ce se caracterizează prin incidenţa directă asupra contribuabililor, fiind stabilite nominal, în funcţie de mărimea veniturilor sau averii acestora.

-Impozite indirecte ce sunt suportate, în general, de consumatorul final prin intermediul preţurilor produselor şi tarifelor serviciilor.

Impozitele directe, fiind individualizate, reprezintă forma cea mai veche de impunere. Ele s-au practicat şi în orânduirile premergătoare epocii moderne, însă o extindere şi o diversificare mai mare au cunoscut abia în capitalism.

Criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe determină clasificarea lor în impozite reale şi personale, astfel cele reale se stabilesc asupra obiectelor materiale făcându-se abstracţie de situaţia personală a suportatorului, în timp ce impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în stânsă legătură cu situaţia personală a contribuabilului.

Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut treptat. Astfel, în unele ţări, aceasta s-a realizat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar în altele, în primele decenii ale secolului al XX-lea.

Înlocuirea impozitelor reale cu cele personale s-a datorat în principal creşterii cheltuielilor publice, fapt ce a amplificat nevoia de resurse financiare şi a dus la includerea în categoria contribuabililor şi a celor care nu deţineau proprietăţi funciare, clădiri sau capitaluri mobiliare.

Preocupările pentru asigurarea echităţii fiscale, printr-un sistem de impunere progresivă, introducerea unui nivel minim neimpozabil şi acordarea de înlesniri contribuabililor cu familii numeroase au avut de asemenea un rol important în apariţia impozitelor personale.

Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi introduse atunci când s-a înregistrat o suficientă diferenţiere a veniturilor realizate de diferite categorii sociale, acestea fiind instituite pentru prima dată în Marea Britanie, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, însă pe plan mondial fiind generalizate abia în preajma Primului Război Mondial.

1.1 Geneză şi evoluţie privind cotele de impozitare a veniturilor persoanelor fizice

Prima formă de impozitare a veniturilor a fost capitaţia, impunerea realizându-se în sumă fixă pe cap de locuitor. În literatura de specialitate capitaţia este prezentată ca sistemul de impozitare cel mai inechitabil, deoarece aceasta nu ţine seamă nici de mărimea venitului, nici de mărimea averii şi nici de situaţia personală a contribuabilului. Cu toate că existaseră anumite preocupări de diferenţiere a sarcinii fiscale în funcţie de clasele sociale, din antichitate şi până în secolul al XVI – lea, capitaţia a fost cea mai des folosită formă a impozitului.

La începutul secolului al XIX – lea, Adam Smith formulează următoarele principii ale impunerii : justa impunere (echitatea fiscală), certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitului şi randamentul impozitelor.

Odată cu dezvoltarea sistemului fiscal şi cu sporirea preocupărilor în direcţia respectării principiilor impuneri, capitaţia a fost înlocuită de impunerea în cote procentuale, care în prezent reprezintă principala modalitate de aşezare a impozitului.