Instituții ale Uniunii Europene - atribuțiuni financiare și modul de formare al acestora

1.Structura sistemului institutional comunitar

Sistemul institutional comunitar actual cuprinde, in urma adoptarii Tratatului de la Lisabona:

- Noua institutii ( 1. Consiliul european, 2. Parlamentul european, 3. Consiliul uniunii europene, 4. Comisia europeana, 5. Curtea de justitie a uniunii europene, 6. Curtea de conturi europeana, 7. Banca centrala europeana, 8. Ombudsmanul, 9. Autoritatea europeana pentru protectia datelor)

- Doua organisme financiare (1. Banca Europeană de Investiţii, 2. Fondul European de Investiţii);

- Două organisme consultative (1. Comitetul Economic şi Social şi 2. Comitetul regiunilor);

- Cinci organisme interinstituţionale (1. Serviciul european pentru acţiune externă, 2. Oficiul pentru publicaţii al Uniunii Europene, 3. Oficiul European pentru selecţia personalului, 4. Eurostat, 5. Şcoala Europeană de Administraţie);

- 36 de organisme descentralizate, numite şi agenţii, structurate în şase categorii: 1. agenţii comunitare, 2. agenţii dedicate Politicii Externe şi de Securitate Comune, 3. agenţii dedicate domeniului cooperării judiciare şi poliţieneşti în materie penală, 4. agenţii executive, 5. agenţiile şi organismele EURATOM şi 6. Institutul European de Inovare şi Tehnologie.

Din punct de vedere juridic, al dreptului comunitar, abordarea sistemului instituţional comunitar european este mult mai simplă, fiind concepută pe două paliere:

- pe primul palier, se află instituţiile fundamentale ale UE (cele la care se fac referiri în tratatele europene fundamentale), lor fiindu-le rezervate funcţii legislative, executive şi judecătoreşti, după modelul separaţiei puterilor în statul de drept. În această abordare, instituţiile fundamentale iniţiale au fost Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior adăugându-li-se Consiliul European;

- pe al doilea palier, se regăsesc „celelalte”, instituţiile specializate (gen Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii), sau cele cu rol consultativ (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul regiunilor), de importanţă mai redusă din punct de vedere juridic.

Spre deosebire de organismele internaţionale, organismele comunitare au personalitate juridică, obiectivele propuse sunt mai angajante şi dispun de puteri efective pentru a le pune în practică.

2. Instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene

2.1. Parlamentul European

Parlamentul European este rezultatul fuziunii Adunărilor Parlamentare ale CECO, CEE şi CEEA, prin Convenţia din 25 martie 1957. Dacă, pentru instituţia creată atunci, denumirea utilizată a fost Adunarea unică, prin Rezoluţia din anul 1958 denumirea este schimbată în Adunarea parlamentară europeană, iar Rezoluţia din anul 1962 îi schimbă denumirea în cea actuală: Parlamentul European.

Numărul parlamentarilor europeni a crescut, în urma celor cinci extinderi, de la 78 iniţial (în 1951), la 732 (din anul 2004) şi la 785 de la 1 ianuarie 2007, în urma celei de-a şasea extinderi a UE. Tratatul de la Amsterdam (din 2 octombrie 1997) a stabilit, în perspectiva extinderii UE, un număr de maximum 700 de membri, însă acesta a fost majorat ulterior prin Tratatul de la Nisa (din 26 februarie 2001), în prezent fiind (maxim) 736 de europarlamentari

Orientarea politică a parlamentarilor le-a ghidat activitatea încă de la începuturi, sub forma Adunării Parlamentare din cadrul CECO, astfel încât „aranjarea” membrilor în sala de şedinţe se face nu în funcţie de naţionalitate, ci de culoarea politică. La sfârşitul lunii octombrie 2008, Parlamentul European cuprindea, pe lângă 31 de membri neînscrişi (independenţi), membrii a şapte grupuri politice europene (un total de 784 de membri ai Parlamentului, sub numărul maxim stabilit).

În urma alegerilor din iunie 2009, Parlamentul European cuprindea, pe lângă 26 de membri neafiliaţi (independenţi), membrii a şapte grupuri politice europene (un total de 736 de membri ai Parlamentului), în timp ce în octombrie 2010 erau 28 de deputaţi independenţi.

Deşi membrii Parlamentului European sunt „reprezentanţii popoarelor din statele reunite în Comunitate” (conform Tratatelor CECO, CEE, CEEA), abia la 7 iunie 1979 au avut loc primele alegeri ale parlamentarilor prin sufragiu universal.