Mediul Extern al Inteprinderii

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Evoluţia întreprinderii, îşi manifestă interesul asupra relaţiilor de putere, de autoritate din cadrul Activitatea economică a unei ţări se desfăşoară în cadrul diferitelor întreprinderi. În economia de piaţă întreprinderile joacă un rol central, în cadrul lor asigurându-se combinarea muncii şi capitalului în vederea obţinerii de bunuri şi servicii pentru a fi vândute pe piaţă. Ca urmare a faptului că produc mai mult decât consumă, întreprinderile contribuie la sporirea avuţiei naţionale.

În urma vânzării produselor şi serviciilor cu un anumit preţ întreprinderile obţin un profit cu atât mai mare cu cât costurile de producţie sunt mai mici, iar calitatea produselor şi serviciilor oferite este mai ridicată.

Dacă întreprinderile desfăşoară o activitate profitabilă, starea economică a ţării este prosperă, sporind totodată şi nivelul de trai.

Întreprinderea reprezintă o verigă de bază a economiei, în care are loc producerea unor bunuri, executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii conform cerinţelor pieţei.

Întreprinderea este o unitate economică care dispune de personalitate juridică (titular de drepturi şi obligaţii, având capacitatea de a săvârşi acte juridice), fiind compusă dintr-un grup organizat de persoane care desfăşoară procese de muncă utilizând mijloace materiale (maşini-unelte, echipamente, materii prime etc.) în vederea realizării de produse şi servicii destinate vânzării pe piaţă şi obţinerii unui profit cât mai mare.

În practică, în prezent, pentru întreprindere se mai utilizează şi denumirea de firmă care, iniţial, desemnează o întreprindere de dimensiune mare sau un grup de întreprinderi.

Orice întreprindere trebuie să îndeplinească misiunea pentru care a fost înfiinţată.

În acest sens, întreprinderea îşi stabileşte obiective, adică scopuri pe care îşi propune să le realizeze prin activitatea desfăşurată într-un interval de timp.

Obiectivele întreprinderii sunt:

• fundamentale, care au în vedere orizonturi îndelungate de timp şi a căror realizare implică ansamblul activităţilor întreprinderii;

• derivate, care decurg din obiectivele fundamentale şi a căror realizare poate implica numai o parte din activităţile întreprinderii;

• specifice, care au în vedere orizonturi imediate de timp, şi a căror realizare revine unui compartiment sau numai unui angajat al întreprinderii.

În desfăşurarea activităţii întreprinderii un rol esenţial revine strategiilor şi politicilor acesteia.

Strategia reprezintă ansamblul obiectivelor fundamentale, pe termen lung, principalele modalităţi de realizare şi repartizare a resurselor necesare, iar politica reprezintă un ansamblu de obiective derivate pe termen mediu, principalele acţiuni de întreprins, persoanele responsabile şi executante, termenele de realizare şi resursele necesare.

Începând cu anii 1980 întreprinderile se confruntă cu noi probleme datorită manifestării fenomenului de diminuare a cererii pe piaţă (chiar şi in condiţiile unei intense activităţi publicitare), intensificării concurenţei ca urmare a apariţiei unor produse obţinute cu noi tehnologii şi penetrării puternice pe pieţele naţionale a concurenţilor străini. În acest context, in literatura de specialitate s-a accentuat asupra faptului că vechile tehnici de gestiune a întreprinderii s-au dovedit a fi inadecvate, evidenţiindu-se ca o tendinţă reapariţia comportamentului antreprenorial al managerilor, bazat pe planificarea strategică.

ABORDĂRI TEORETICE

În funcţie de contextul socio-cultural al epocii lor, numeroşi autori, încă de la începutul secolului XX, au perceput în mod diferit întreprinderea ca organizaţie. Astfel:

-Şcoala clasică(a organizării ştiinţifice a muncii), considerând întreprinderea înainte de toate ca un sistem productiv, a evidenţiat că procesele de producţie(F.W. Taylor) şi de administrare (H. Fayol) ale întreprinderii pot fi organizate şi raţionalizate în vederea sporirii eficienţei activităţii. Ideile lui Taylor au cunoscut un mare succes şi se află şi astăzi la baza proceselor de organizare ale întreprinderii.

-Şcoala relaţiilor umane (E. Mayo, A. Maslow, D.Mac Gregor ), acordând o importanţă deosebită dimensiunii umane ale întreprinderii, accentuează asupra analizării comportamentului oamenilor în procesul de muncă, a surselor motivării, a nevoilor salariaţilor, a condiţiilor de muncă etc.

-Şcoala sociologică (C.I.Barnard, M.P.Follet, F.Herzberg), privilegiind abordarea socială întreprinderii precum şi a problemelor legate de responsabilizarea, integrarea în muncă şi participarea salariaţilor la procesul de conducere.

-Teoriile moderne (H.P. Simon, P.Drucker, H.Mintzberg, H.I. Ansoff) căutând să găsească soluţii dificultăţilor întâmpinate de întreprinderile confruntate cu un context socio-economic caracterizat prin prize şi instabilitate, accentuează asupra importanţei mobilizării resurselor umane, principala “bogăţie” a întreprinderii care nu mai trebuie considerată ca un sistem închis, independent de mediul său exterior şi cultural.

Cele mai frecvente modalităţi de acţiune ale întreprinderilor aşa cum sublinia şi H.I.Ansoff, sunt: cea concurenţială, caracterizată printr-un comportament operaţional evolutiv, şi cea antreprenorială, caracterizată printr-un comportament strategic de ruptură. În general, întreprinderile manifestă tendinţa de a prefera primul comportament atâta timp cât potenţialul pieţelor existente permite satisfacerea obiectivelor lor de creştere economică şi de rentabilitate.

În perioada 1820-1900, în care s-au înfiinţat principalele întreprinderi, s-au introdus noile tehnologii, s-au lansat noi produse, a predominat comportamentul antreprenorial. După anul 1900, în condiţiile în care produsele s-au stabilit pe anumite pieţe, comportamentul a devenit preponderent concurenţial, deşi o serie de mari întreprinzători şi-au menţinut sau creat laboratoare de cercetare care au contrubuit la introducerea de noi produse şi tehnologii. Începând cu anii ’50 comportamentul antreprenorial a redobândit un rol, care, în timp, a devenit mai important decât cel concurenţial.