Modalități de înfăptuire a funcției finanțelor de reglare-stabilizare a economiei și efectele lor

1.Apariția statului și a funcțiilor acestuia

Apariția statului a constituit un factor obiectiv concretizat prin inițierea primelor instituții de tip statal în perioada trecerii socetații omenești de la comunitațiile de tip gentilic la societatea sclavagistă .În forma incipită (armata) instituțiile statale s-au caracterizat prin conținutul lor nematerial , necreator de valoare ,în urma activitaților desfășurate .Intervenția statului în economie era considerată ca fiind perturbatoare ,rolul acestuia fiind doar de a supraveghia. În formele sale incipite statul era considerat un administrator mai prost de resurse decât agenții economici privați principala problemă fiind limitarea cheltuielilor publice la strictul necesar funcționarii instituțiilor de stat. Cheltuielile publice erau considerate un consum nerecuperabil de produs național , având un impact negativ asupra activitații economice , rolul statului (statul protector/jandarm)fiind unul relativ minor .

Confruntându-se cu noi probleme neîntâlnite anterior de tipul șomajului și crizelor economice rolul statului începe să ia amploare.În perioada Primului Război Mondial statele beligerante fiind puse în situația de a colecta la dispoziția lor sume mari de resurse banești și de a le dirija adecvat pentru a face față razboiului pune pe seama statului această sarcină.Tot statul se ocupă și de refacerea infrastructurii și a economiei tărilor afectate în urma războiului totodată oferind premise pentru reluarea ascensiunii economice și sociale. În noile condiții , statul își pune amprenta semnificativ prin decizii menite să susțină reglarea și dezvoltarea economică , acesta căpătând un caracter intervenționist .

Momentul cu o deosebită importanță în acest sens îl reprezintă criza mondială din 1929-1933, în care statul este nevoit să renunțe la statutul său de stat jandarm și să se implice profund în redistribuirea , alocarea și folosirea resurselor. Confruntat cu dificultățile crizei economice ,statul a trebuit sa-și asume și alte sarcini pe lângă cele tradiționale și anume cele care vizau îndeosebi contracararea și corectarea factorilor perturbatori și a impactului negativ asupra derularii activității economice dar și sociale.

Se naște în acest context doctrina modernă , potrivit căreia pentru a compensa și contracara imperfecțiunile de pe piață este nevoie de intervenția autorităților publice. Ca suport al acestei doctrine este considerată opera lui J.M. Keynes „Teoria generală a folosirii mâini de lucru ,a dobânzii și a banilor ”.

1.1 Definiții

Pentru a putea vorbi în continuare despre funcția de repartiție a finanțelor trebuie inițial să definim anumite noțiuni: Noțiunea de funcție poate fii definită ca fiind capacitatea unei categorii economice , de a mijlocii , în mod obiectiv, realizarea unor procese . Ansamblul deciziilor referitoare la implicarea categoriei respective în înfăptuirea unor procese economice poartă numele de politică. Politica economică reprezintă totalitatea deciziilor adoptate de autoritățile publice în vederea stabilirii direcției activității economice într-un sens ascendent , satisfăcător pe teritoriul național. Cele mai importante componente ale politicii economice sunt cea monetară și cea financiară. Politica financiară reprezintă totalitatea metodelor şi mijloacelor concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi instumentele, institiţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale într-o etapă determinată. Faţă de politica monetară, care este eficientă doar în combaterea inflaţiei, politica financiară este mai eficientă în stimularea creşterii economice decat în stabilizarea preţurilor. De aceea, “conceptul de politică financiară este folosit în sensul de politica finanţelor publice, pentru a desemna fenomenele generate de interese publice şi prezenţa statului, care dau naştere unei sarcini publice având la bază factorul financiar”. În cadrul politicii financiare întâlnim politica bugetară şi politica fiscală, ambele reprezentând “ansamblul de instrumente la dispoziţia statului, prin care acesta implementează obiectivele de intervenţie în mediul economic şi social.” Atunci când vorbim despre funcţia finanţelor de reglare a economiei problematica politicii bugetare este complemetară politicii fiscale. Politica bugetară este expresia alegerilor bugetare ale unui centru de decizie publică, referitoare la scopurile esenţiale economice şi sociale, care implică utilizarea cheltuielilor financiare publice şi a deficitului financiar public consolidate, pe când politica fiscală se referă la ultilizarea veniturilor fiscale ale statului ca instrumente de intervenţie a autorităţilor publice în economie şi în viaţa socială.