Monografie Parhon

1. Scurt istoric şi obiect de activitate

Spitalul medieval românesc a fost reprezentat de „bolniţele mănăstireşti”. Despre instituţii spitaliceşti se poate vorbi în Moldova şi Ţara Românească de abia în secolul al XVIII-lea, dar în Transilvania aşezămintele spitaliceşti apar încă din secolul al XIII-lea la Sibiu şi Oradea, înfiinţate de ordinele ospitaliere catolice.

În primul deceniu al secolului al XVIII-lea spătarul Mihai Cantacuzino înfiinţează Spitalul „Colţea ” din Bucureşti, cu rol de ospiciu pentru infirmi şi bolnavii cronici, cu o conducere eminamente laică şi personal medical calificat.

La mijlocul secolului al XVIII-lea se întemeiază la Iaşi Aşezământul Sfântul Spiridon, care evoluează de la o simplă bolniţă pe lângă Mănăstirea Sfântul Spiridon până la 13 spitale din cuprinsul întregii Moldove, din care numai 5 în oraşul Iaşi.

În timpul Regulamentului Organic, epitropia Casei Sfântul Spiridon ia mare amploare. Organizarea interioară a spitalului face progrese însemnate, reglementându-se o seamă de chestiuni de ordin intern: primirea bolnavilor, garda în spital, regimul alimentar, prescrierea şi eliberarea medicamentelor. În această perioadă apar şi secţii de specialitate.

În secolul al XIX-lea, obştile orăşeneşti încep să se preocupe de asistenţa medicală a locuitorilor, înfiinţându-se în acest scop noi spitale la Galaţi, Roman, Botoşani, Bârlad, Focşani, Târgu-Neamţ şi altele. Numărul medicilor era foarte mic comparativ cu nevoile principatului Moldova. În anul 1829 existau în Moldova numai 21 de doctori. Din 1847 fiecare ţinut era încadrat cu câte un medic, iar în 1859 numărul doctorilor creşte la 89.

Revoluţia industrială de la sfârşitul secolului al XIX-lea impune elaborarea unor legi care să protejeze muncitorii pentru cazurile de accidente de muncă şi de boală.

România se poate mândri că este prima ţară din lume care a încercat să reglementeze problema asigurărilor sociale sub un aspect modern. „Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti” elaborată de D. S. Neniţescu în 1912, creată după modelul german împarte asigurarea socială în trei mari ramuri independente:

- asigurarea contra bolilor;

- asigurarea contra accidentelor;

- asigurarea pensiei de bătrâneţe şi a invalidităţi în caz de boală.

Legea din 1912 a fost o lege modernă şi echilibrată, la nivelul celor mai bune realizări în domeniu pe plan european. Această lege a acţionat în vechiul regat până în 1933 când se produce o unificare a legislaţiei, a regimului de drepturi şi obligaţiuni şi se simplifică administraţia asigurărilor sociale.

O prevedere nouă este aceea a pensiilor de urmaşi pentru asiguraţi. Legile din 1938 şi 1941 aduc modificări în privinţa cuantumului contribuţiei şi mărimea ajutoarelor şi a pensiilor, sporesc rolul medicului de asigurare şi îmbunătăţesc condiţiile de salarizare a acestuia; de asistenţă socială şi medicală beneficiază şi membrii de familie.

În decurs de 30 de ani, Casa de Asigurări Sociale şi-a creat o reţea proprie de dispensare, spitale, sanatorii. În anul 1941 exista un număr de 247 dispensare şi 14 spitale în întreaga ţară. Decretul-lege din 1942 desfiinţează autonomia locală a Caselor de Asigurări Teritoriale care se transformă în Oficii Judeţene, dar menţine autonomia Casei Naţionale a Asigurărilor Sociale.

În cursul anilor 1942–1943 începe o acţiune intensă de amenajare de dispensare în fabrici, precum şi în centre de izolare pentru tuberculoză, sifilis, malarie şi boli profesionale.

Primele date privind bugetul de asigurări sociale au apărut în exerciţiul financiar 1933–1934. Se cheltuiau circa 40% din veniturile C.A.S. Iaşi pentru asigurări de boală, maternitate şi deces, şi 60% pentru pensii, plata personalului şi cheltuielile administrative, sume ce erau repartizate direct de Casa Centrală de Asigurări Sociale Bucureşti. Ca exemplu, pentru anul 1937–1938 C.A.S. Iaşi avea un venit aproximativ de 14 milioane lei, din care s-au cheltuit pentru medicamente şi pansamente circa 1,6 milioane lei, pentru întreţinerea dispensarului şi a spitalului circa 2,24 milioane, pentru pensie de bătrâneţe, accidente de muncă şi pensie de urmaş circa 5,3 milioane lei.

Îmbunătăţirile aduse în favoarea salariaţilor şi a familiilor acestora prin legile de asigurare socială din anii 1912, 1933 şi 1935, precum şi dezvoltarea economică a ţării în anii de după primul război mondial a condus la creşterea substanţială a numărului de asiguraţi. În anii ’40, numai în oraşul Iaşi existau 10 mii de muncitori asiguraţi, iar împreună cu familiile lor, numărul celor asiguraţi se ridica la circa 30 de mii.

De C.A.S. Iaşi aparţineau 9 oficii de asigurare şi 5 judeţe ale Moldovei: Iaşi, Baia, Botoşani, Fălciu, Vaslui, iar ulterior Bălţi. Acest fapt ridică numărul asiguraţilor la circa 150 de mii. În aceste condiţii se pune problema construirii unui nou spital pentru asiguraţi cu profil general de chirurgie.

În cele din urmă, după analizarea tuturor ofertelor şi ţinând seama de criteriile stabilite, comisia se opreşte asupra unui teren situat în apropiere de centrul oraşului, aflat în Aleea Ghica-Vodă nr. 11, din faţa Grădinii Copou, în suprafaţă de 4.600 m.p. (astăzi B-dul Carol I nr. 50), care dispunea de apă, canalizare, lumină electrică, reţea de comunicaţie şi o poziţie deosebit de pitorească. Adjudecarea definitivă asupra terenului s-a făcut la 27 octombrie 1936.