Politica Fiscală

1.1. Fundamentele politicii fiscale europene

Ultimul secol a fost caracterizat, în Europa de Vest, de extinderea rolului sectorului public, prin intermediul reglementărilor economice şi fiscale. În domeniul fiscal ţările UE au menţinut niveluri ale cheltuielilor şi veniturilor publice de aproximativ 40% din PIB. Acestea au finanţat parţial furnizarea bunurilor publice clasice, cum ar fi apărarea naţională. Însă cea mai importantă parte a creşterii cheltuielilor publice a fost datorată extinderii funcţiei de redistribuire a statului (prin protecţie socială). Aceasta se referă la sistemul public de pensii şi sănătate care generează cele mai importante transferuri între generaţii şi intrageneraţii: transferuri de resurse financiare de la forţa de muncă activă către şomeri, către angajaţii necalificaţi, către studenţi, către familiile cu copii, către agricultori, către angajaţii în anumite ramuri industriale caracterizate de condiţii grele de muncă (cum ar fi construcţii navale sau minerit), către locuitorii sau chiar întreprinzătorii din zonele defavorizate sau către alte categorii sociale.

Din punct de vedere fiscal, cheltuielile publice au fost finanţate prin impozitarea consumului (impozite indirecte), impozitarea veniturilor atât de natură salarială, cât şi a profiturilor firmelor. Această structură a fiscalităţii în Europa transpune centrul de greutate al sarcinii fiscal asupra menajelor care consumă mult, obţin venituri importante şi/sau care deţin proprietăţi importante. Desigur, sistemul fiscal european afectează diferit categoriile de menaje sau firme datorită diferenţelor structurale, dintre acestea, privind veniturile, consumul şi proprietăţile deţinute, dar şi datorită diferitelor grade de reglementare, diferitelor moduri de administrare a ramurilor sistemului fiscal şi diverselor posibilităţi de evitare a fiscalităţii. Pentru că astfel de trăsături ale sistemelor fiscal implică pe lângă procesele de redistribuire a veniturilor vizate direct şi redistribuiri accidentale.

1.2. Politica fiscală europeană

Reglementările existente

La nivelul UE politica fiscală este subordonată tratatului de înfiinţare a Comunităţii Europene, care prevede:

• eliminarea taxelor vamale între ţările membre (Art. 3) şi a oricăror altor măsuri cu efect similar;

• şi asigurarea liberei concurenţe în cadrul pieţei comune.

În acest sens se au în vedere în special impozitele indirecte (TVA şi accizele). Impozitele directe fiind doar subordonate scopului de neafectare a liberei concurenţe pe piaţă, însă se recomandă membrilor

încheirea de convenţii de evitare a dublei impuneri internaţionale.

În plus, Tratatul de la Maastricht (1992) impune membrilor uniunii monetare limitarea deficitelor bugetare la 3% din PIB, membrilor neparticipanţi la uniunea monetară fiindu-le recomandat să evite deficitele substanţiale.

1.3. Obiectivele politicii fiscale

Scopul realizării pieţei comune şi a uniunii monetare a antrenat schimbări în ceea ce priveşte fiscalitatea. Înlăturarea restricţiilor privind mobilitatea capitalului a generat teama că baza impozabilă la nivel naţional se poate reduce prin migraţia acesteia între statele membre, datorită concurenţei fiscale dintre acestea, ceea ce va afecta gradul de ocupare şi capacitatea de a asigura protecţia socială. De aici s-au conturat obiectivele politicii fiscale:

• Cel mai important obiectiv pe termen lung constă în înlăturarea diferenţelor în ceea ce priveşte cotele şi metodele de aplicare al impozitelor indirecte. Obiectivul vizează TVA şi accizele (Art. 93).

• În domeniul fiscalităţii directe, se urmăreşte în principal minimizarea posibilităţilor de evaziune şi

evitarea dublei impuneri, pe baza acordurilor bilateral între statele membre.

• Scopul avut în vedere de măsurile de armonizare a politicii fiscale constă în evitarea efectelor negative aleconcurenţei(1) între statele membre, în special evitarea transferului bazei fiscale prin fenomenul de migraţie a firmelor aflate în căutarea regimului fiscal cel mai favorabil.

• Tratatul de la Maastricht limitează strict posibilitatea guvernelor de a finanţa cheltuielile publice prin creşterea datoriei publice.

Prin Pactul de Creştere şi Stabilitate, statele membre participante la zona euro nu trebuie sub nicio formă să ruleze deficite bugetare peste nivelul de 3% din PIB. Scopul general al pactului este păstrarea bugetelor echilibrate la nivelul de ciclu economic. Astfel creşterea cheltuielilor publice poate fi finanţată numai prin creşterea încasărilor veniturilor publice la nivelul ciclului economic.

Deşi au acceptat în principiu obiectivele politicii fiscal a UE, totuşi, guvernele statelor membre au fost reticente în ceea ce priveşte paşii principali spre armonizarea fiscală, iar Pactul de Creştere şi Stabilitate prevede că deciziile cu privire la aceasta trebuie adoptate cu unanimitate în Consiliul Europei. Pentru că, pe de o parte, politica fiscal este privită ca o componentă a suveranităţii naţionale, iar sistemele fiscale ale statelor membre se deosebesc substanţial, datorită diferenţelor în ceea ce priveşte structurile economice şi sociale ale acestora şi diferenţelor conceptuale privind rolul fiscalităţii, în general, şi al unui

anumit impozit, în particular. De exemplu: gradul generalal fiscalităţii şi al contribuţiilor sociale, ca procent în PIB, variază între 34%, în Grecia, şi aproape 55%, în Suedia, media UE fiind 42,6%.