Politica monetară în condiții de criză

I. Aspecte teoretice

1. Politica monetară

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare (Banca Centrală, Trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activității economice, ocupare a forței de muncă, stabilitate a prețurilor etc.).

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul căreia se acționează asupra cererii și ofertei de monedă din economie.

Obiectivele politicii monetare:

- creșterea economică durabilă;

- ocuparea deplină a forței de muncă;

- stabilitatea prețurilor;

- stabilitatea ratelor dobânzii;

- stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar și sustenabilitatea balanței de plăți);

- stabilitatea sistemului financiar și alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare.

Instrumentele utilizate pentru atingerea obiectivelor economice sunt:

- operațiuni de piață deschisă (open-market):

Operațiunile pe piață deschisă reprezintă activitatea băncii centrale de vânzare și cumpărare de titluri ale pieței monetare. Prin intermediul acestor operațiuni autoritățile monetare modifică rezervele băncilor și indirect influențează cantitatea de monedă în circulație.

- rata rezervelor obligatorii:

Sistemul rezervelor obligatorii presupune obligația băncilor de a păstra depozite la Banca Centrală. Mărimea acestor depozite (rezerve) se stabilește în dependență de suma mijloacelor bănești atrase de la agenți economici și de rata de rezervare.

În prezent, se identifică următoarele instrumente propriu-zise: operațiuni de piață monetară, facilități permanente și rezerve minime pentru instituțiile de credit.

a. Operațiunile de piață monetară

Scop: influențarea ratei dobânzii, gestionarea lichidității pe piață, îndeplinirea politicii monetare.

Tipuri:

- operațiuni de refinanțare ordinare: băncile centrale naționale pot obține credite diferențiat, cu dobândă fixă sau variabilă, cu scadența de maximum o săptămână; constituie principalul mijloc de refinanțare al sectorului financiar.

- operațiuni de refinanțare pe termen lung (lunare): obținerea creditelor cu termen de 3 luni, acordate de regulă băncilor de mici dimensiuni, cu dobândă variabilă;

- operațiuni structurale: au scopul redefinirii poziției structurale față de sectorul financiar prin proceduri bilaterale (tranzacții complete cu una sau mai multe bănci fără a utiliza licitația) sau prin licitații standard (tranzacții reversibile și emiterea certificatelor de depozit cu acele bănci care îndeplinesc condițiile de eligibilitate, în 24 de ore);

- operațiuni de reglaj fin: menite să reducă efectele fluctuației lichidității asupra ratelor dobânzii; îmbracă forma tranzacțiilor reversibile (repo), a tranzacțiilor complete (outright), de swap valutar, de atragere a depozitelor la termen.

b. Facilitățile permanente

Scop: asigurarea și absorbția lichidității pe termen foarte scurt, îndeplinirea politicii monetare, limitarea ratelor dobânzii pe termen foarte scurt (overnight).

Tipuri:

- facilități de împrumut marginal: băncile centrale naționale oferă lichidități instituțiilor la rate ale dobânzii situate la un nivel superior ratelor de pe piață pe termen scurt („rate plafon”) în schimbul activelor eligibile;

- facilități de depozit/facilități Lombard: băncile/instituțiile financiare pot depune lichidități la băncile centrale naționale la rate ale dobânzii pe termen scurt, inferioare celor de pe piață.

Viziunea BCE asupra acestui tip de mijloace de îndeplinire a obiectivelor monetare a fost una de obținere a dezvoltării ratelor dobânzii pe termen mediu. Cu alte cuvinte, facilitățile permanente creează un anume „coridor” în care pot evolua ratele dobânzii, „coridor” controlat prin operațiuni de piață deschisă.

c. Sistemul de rezerve obligatorii

Scop:

- stabilizarea ratelor dobânzii;

- contribuția la expansiunea monetară;

- asigurarea lichidității structurale.

Concret, băncile sunt obligate să constituie depozite la băncile centrale într-un procent din pasivele eligibile proprii.

BCE va aplica o proporție a rezervei minime de 2% din următoarele tipuri de pasive: depozite pe termen foarte scurt, depozite și titluri de datorie cu o scadență de până la doi ani.

Impactul Politicii Monetare

Dincolo de mijloacele pe care le au la dispoziție instituțiile cu competențe în politica monetară, relațiile economice caracteristice pieței sunt canalele prin care se transmit semnalele și se realizează ajustările necesare asupra diferitelor elemente cheie ale unei economii (exemplu: prețuri, dobânzi).

Acest sistem de comunicare între deciziile de politică monetară și stabilitatea prețurilor se bazează pe manipularea ratelor oficiale ale dobânzii. Astfel, BCE tipărește monedă pe care o transmite băncilor comerciale pentru a satisface cererea de lichidități de pe piață și având monopolul acestui proces, poate să impună rata dobânzii asupra operațiunilor sale. Schimbările comportamentului de consum vor conduce la schimbări în nivelul cererii și ofertei de bunuri, ceea ce mai departe, conduce la influențarea nivelului prețurilor bunurilor și serviciilor de pe piață. Prin acest sistem interconectat, BCE influențează atât direct piața economică, politicile sale având un impact asupra prețurilor, dar influențează deopotrivă și așteptările consumatorilor cu privire la evoluția inflației și a prețurilor.

Criza economică a României este cu precădere una internă, bazată pe o creștere economică nesănătoasă, pe consumul exagerat bazat pe datorie atât la nivel microeconomic cât și macroeconomic, stare permisă sau chiar întreținută de guvernările succesive. Declanșarea crizei a fost provocată de limitarea surselor de finanțare determinată de apariția crizei financiare externe.