Cuprins
- CAPITOLUL 1 : PREZENTARE GENERALA A STRUCTURII SISTEMULUI INSTITUTIONAL A UNIUNII EUROPENE 3
- CAPITOLUL 2 : INSTITUTII SI ORGANISME ALE UNIUNII EUROPENE 6
- 2.1. Parlamentul European 6
- 2.2 Consiliul Uniunii Europene 8
- 2.3. Comisia Europeana 10
- 2.4. Consiliul European 11
- 2.5. Curtea de Justitie a Uniunii Europene 12
- 2.6. Curtea Europeana de Conturi 13
- 2.7. Banca Centrala Europeana 14
- CAPITOLUL 3: ALTE INSTITUTII SI ORGANISME INTERINSTITUTIONALE SPECIALIZATE ALE UE 16
- 3.1. Comitetul Economic si Social European, Comitetul Regiunilor 16
- 3.2. Banca Europeana de Investitii 17
- 3.3. Alte institutii si organisme ale UE 18
- CONCLUZII 20
- BIBLIOGRAFIE 21
Extras din proiect
Capitolul 1
Prezentare generală a structurii Sistemului instituţional al
Uniunii Europene
Cele mai multe instituţii ale UE au fost create odată cu instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) în 1950. Au fost multe schimbări de atunci, în contextul schimbării echilibrului puterii faţă de Consiliu şi de Parlament. Rolul Comisiei a fost de multe ori să medieze între cele două instituţii sau să încline balanţa. Cu toate acestea, Comisia a devenit tot mai răspunzătoare în faţa Parlamentului: în 1999 a forţat demisia Comisiei Santer şi a propus remanierea Comisiei Barroso în 2004. Dezvoltarea instituţiilor, care s-a realizat cu schimbări elementare a tratatelor şi acordurilor, este o dovadă a evoluţiei structurilor Uniunii, fără un "master plan" clar. Câţiva ca Tom Reid de la Washington Post au spus despre instituţii ca "nimeni nu va proiecta în mod deliberat un guvern atât de complex şi de concentrat ca UE". Primele instituţii au fost create la începutul anilor 1950 odată cu crearea CECO, pe baza declaraţiei Schuman, între şase state. CECO a fost concepută pentru a aduce pe pieţe, cărbune şi oţel, materialele necesare pentru a duce un război, sub controlul autorităţilor supranaţionale, cu scopul de a încuraja pacea şi dezvoltarea economică. Ea a înfiinţat primele instituţii. În esenţa sa ea a fost un executiv independent, numit " Înalta Autoritate ", cu puteri supranaţionale în întreaga Comunitate. Legile făcute de Autoritatea vor fi observate de o Curte de Justiţie pentru a se asigura că acestea au fost susţinute şi respectate .
În timpul negocierilor, cele două instituţii de supraveghere au fost propuse pentru a contracara puterea de echilibru a Înaltei Autorităţi. "Adunarea Comună", propusă de Jean Monnet pentru a funcţiona ca un monitor, a cântărit şi pentru a adăugat legitimitatea democratică formată din 78 parlamentari naţionali. Al doilea a fost Consiliul de Miniştri, împins de către statele mai mici să adauge, de asemenea, un element interguvernamental care să armonizeze politicile naţionale cu cele ale autorităţii .
În 1957, Tratatele de la Roma au înfiinţat două comunităţi similare, ce realizau o piaţa comună ( Comunitatea Economică Europeană ) şi promovau cooperaţia energiei atomice ( Euratom ). Cele trei instituţii împărţeau Curtea de Justiţie şi Parlamentul, dar cu toate acestea ele aveau separat un Consiliului şi o Înalta Autoritate, care a fost numită de Comisie în aceste Comunităţi. Motivul pentru aceasta, este relaţia diferită dintre Comisie şi Consiliu. În momentul în care guvernul francez a fost suspicios de supranaţionalism şi a vrut să limiteze competenţele Înaltei Autorităţi în Comunităţi noi, oferindu-i Consiliului un rol important în controlul executiv.
Cele trei comunităţi au fuzionat în 1967, prin Tratatul privind concentrările economice, al Comunităţilor Europene. Instituţiile au fost repartizate de la Comunitatea Economică Europeană. În conformitate cu Tratatele de la Roma, Adunarea Comună ar fi trebuit să devină aleasa. Totuşi, acest lucru a fost amânat de către Consiliu până în 1979. De atunci a câştigat mai multe puteri, prin intermediul tratatelor succesive. Tratatul de la Maastricht a dat, de asemenea, competenţe Consiliului care avea un rol cheie în cei doi piloni noi ai UE, care s-au bazat pe principii interguvernamentale.
Tratatul de la Lisabona a adus aproape in toate domeniile de politici (inclusiv bugetul), în cadrul procedurii de codecizie (redenumită "procedura legislativă ordinară"), majorându-se, prin urmare, puterea Parlamentului. Regulile de distribuire a locurilor în parlament, de asemenea, au fost schimbate. Înaltul Reprezentant a fuzionat cu Comisarul European pentru Relaţii Externe şi să alăturat Comisiei. Numirea preşedintelui Comisiei a devenit dependenta de ultimele alegeri europene. Consiliul de Miniştri a fost adoptat cu mai multe voturi cu majoritate calificată, iar Consiliului European s-a transformat într-o instituţie distinctă, cu un preşedinte permanent. Curtea de Justiţie a avut unele transformări şi ajustări minore. În plus, banca centrală a devenit o instituţie completă .
Există trei instituţii politice care deţin puterea executivă şi legislativă a Uniunii: Consiliul care reprezintă guvernele, Parlamentul European care reprezintă cetăţenii şi Comisia care reprezintă interesul european.
Conform Tratatului de la Lisabona, Sistemul instituţional al Uniunii Europene este alcătuit în prezent din următoare instituţii şi organisme ( Tabelul nr.1 ) :
Bibliografie
1. John Mccormick - ,,Să înţelegem Uniunea Europeană. O introducere concisă”, Ed. Codecs, Bucureşti, 2005
2. Madalina Virginia Antonescu - ,,Instituţiile Uniunii Europene în perioada Post Nişa”, Ed. Lumen, Iaşi, 2009
3. Petre Prisecariu - ,,Guvernanta Uniunii Europene”, Ed. Economică, Bucureşti, 2005
4. eca.europa.eu
5. ec.europa.eu
6. europa.eu
7. www.consilium.europa.eu
8. www.europarl.europa.eu
9. www.europeana.ro
10. www.ecb.int
11. www.ecb.europa.eu
Preview document
Conținut arhivă zip
- Sistemul Institutional al UE.doc